Cunoscut și sub numele de Pa’ashi de către tribul Tachi Yokut, odată unul dintre cele mai mari corpuri de apă dulce din vestul Statelor Unite, lacul fusese drenat și transformat în teren agricol în urmă cu mai bine de un secol. Apoi, după o iarnă cu „râuri atmosferice” și topiri masive de zăpadă, a reapărut, scrie Daily Galaxy.
Până în primăvara lui 2023, lacul acoperea peste 100.000 de acri, potrivit raportului din martie 2024 al „The Guardian” despre retragerea Lacului Tulare. Postul local FOX26 News a raportat că lacul a atins un maxim de aproximativ 120.000 de acri, acoperind peste 10% din comitatul Kings. După mai puțin de un an, mare parte din el dispăruse din nou.
Râurile atmosferice au readus apa într-un fost bazin de lac
Lacul Tulare se află în Valea San Joaquin, o regiune agricolă aridă unde vechiul bazin al lacului fusese transformat de mult timp în terenuri agricole. Universitatea Northeastern a raportat în februarie 2024 că lacul a reapărut după o serie de fenomene meteo extreme, inclusiv râuri atmosferice care au adus ploi și ninsori abundente în California.
Vivian Underhill, cercetătoare în etnografie și justiție de mediu la Northeastern, a descris Lacul Tulare ca fiind cândva lung de peste 100 de mile și lat de peste 30 de mile. Ea l-a numit „cel mai mare corp de apă dulce la vest de fluviul Mississippi”.
Lacul nu era alimentat în principal de precipitații locale. El era alimentat în special de topirea zăpezilor din Munții Sierra Nevada. Deoarece valea nu are o ieșire naturală, apa se poate acumula în bazin atunci când există suficientă scurgere.
Exact asta s-a întâmplat în 2023, când inundațiile au refăcut temporar vechiul lac, transformând din nou terenurile agricole în apă.
Cum drenarea Pa’ashi a transformat un vast ecosistem umed în teren agricol
Reapariția lacului Tulare a fost surprinzătoare deoarece acesta dispăruse aproape complet din peisajul modern timp de generații. Northeastern a raportat că procesul de dispariție a început în anii 1850–1860, când California a început să transforme terenurile în proprietăți private și să dreneze zonele mlăștinoase pentru agricultură.
Underhill a descris acest proces drept „reclamare”, adică drenarea terenurilor inundate sau irigarea zonelor aride pentru a le face cultivabile. Ea a legat acest proces de transferul terenurilor istorice indigene în mâini private.
În analiza ei, această evoluție face parte dintr-o istorie mai largă a gestionării coloniale a apei și a ceea ce ea numește „necunoaștere colonială” — ideea că istoria ecologică a zonei a fost ștearsă din conștiința publică.
De aceea, Lacul Tulare poate fi interpretat în două moduri diferite: pentru fermieri și autorități, revenirea sa a fost o inundație distructivă; pentru tribul Tachi Yokut și cercetători, a fost și revenirea unui lac care a existat natural în acel loc.
Lacul a dispărut din nou mai repede decât se aștepta
Deși inițial se credea că Lacul Tulare ar putea rămâne ani de zile, el s-a retras mult mai rapid. Până în martie 2024, mai rămăseseră doar aproximativ 2.600 de acri sub apă, față de vârful de aproximativ 120.000 de acri.
Fermierii au început să revină pe terenuri, să repare solul și să pregătească noi culturi. Oficialii au descris procesul ca o retragere continuă a lacului, cu posibilitatea dispariției sale aproape complete, dacă nu apar noi inundații din topiri sau precipitații.
Ciclul rapid de apariție și dispariție al Lacului Tulare arată cât de repede pot fenomenele meteo extreme să transforme peisaje în bazine fără ieșire naturală. De asemenea, arată că ceea ce a părut un „lac nou” a fost de fapt revenirea temporară a unui sistem natural vechi, declanșată de condiții climatice neobișnuite.
Pe scurt, Lacul Tulare nu a revenit permanent. A reapărut doar pentru o perioadă scurtă — suficient cât să arate că, de fapt, nu dispăruse complet niciodată.
