Colega noastra, Teodora Maftei, a pierdut lupta cu moartea in Israel. "Degeaba traiesti daca nu simti ca esti viu!"

Oameni frumosi, oameni cu vise mari, tineri pentru care s-au rugat fierbinte mame, frati, prieteni si mii, sute de mii de necunoscuti din toata tara.

Moartea insa, a avut alte planuri. Iar trupurile fragile ale celor aflati in spitale, sau chiar in avion, in drum spre o posibila salvare in strainatate, au cedat rand pe rand. Luni - Teo. Duminica - Bogdan Lavinius Enache, tobosarul trupei "Goodbye to Gravity".

Sunt momente in care si cei mai puternici dintre noi nu pot merge mai departe. Teodora a fost cel mai ambitios om in lupta cu destinul pe care l-am cunoscut vreodata. Cele 7 operatii, dintre care 3 pe creier, nu i-au putut lua zambetul si nici pasiunea fantastica pentru fotografie.

In ultima saptamana, Teo a luptat cu rani imposibile, s-a batut pentru viata ei ca o invingatoare, asa cum o stim. Din pacate insa, corpul ei a avut o limita pe care sufletul n-avea cum sa o inteleaga.

Citește și

Universul colorat al Teodorei Maftei, fotograf Pro TV, admirat de familie si prieteni in cadrul expozitiei pe care o planuia

„Al treilea război mondial a început”. Valeri Zalujnîi, ambasadorul Ucrainei în Marea Britanie și fostul comandant al armatei, declarații

''Atunci cand va fi prea tarziu, cuvintele mari vor fi de prisos, iar regretele nu vor da timpul inapoi si nu vor sterge suferinta''. Autoarea acestor ganduri se numeste Teodora.

Un vulcan de fata, cu zambet hot si ochii zglobii, care spunea oricui voia sa o cunoasca: ''Sunt doar o visatoare. Asta sunt.'' Tinea cu Rapidul si cu Argentina, adora sa mearga la Londra si tare-i mai placeau, ciocolata, ploaia si poezia. Se antrena zi de zi sa puna piedică mortii si i-a iesit o vreme. Doar ca visatoarea noastra a prins de astazi contract in cer. Se cauta un fotograf pentru concertele ingerilor. Pentru ca tare a mai iubit muzica. Ramas bun Teodora.

"Se lasa intuneric peste fiinta mea/ Ma bantuie un gand ca nu voi apuca/ Sa termin un poem ce am uitat sa-l scriu/ Sa-mi fie daca mor o urna nu scriu", sunt randuri scrise de Teo a noastra, randuri care iti opresc gandurile din alergatura, aerul din plamani si vorbele de pe buze. Era atat de antrenata cu suferinta incat putea sa ii rada in fata. Pentru ca ea a renascut cu fiecare operatie.

Aparea in redactie cu un aparat de fotografiat atarnat de gat, un zambet de copil ghidus, o privire blanda si o vorba care-ti lua orice durere. Pentru ca asa era Teo. Luminoasa.

Iubea nespus de mult muzica in special, muzica celor de la ''Goodbay to Gravity.'' Teo a noastra nu se ascundea. Avea un blog si ne lasa sa ii descoperim lumea: o lume colorata si vesela, o lume plina de copilarii si rasete molipsitoare. Era lumea in care evada si din care se intoarcea cu "ziceri" care te lasau pe ganduri:

"Degeaba traiesti daca nu simti ca esti viu!"

Jurnalul ei avea insa si povesti sfasietoare. Si nu pe ale altora ci pe ale ei. Sunt povesti despre suferinta care a chinuit-o ani in sir dupa ce a descoperit ca are o problema de sanatate. Dar Teo nu s-a speriat. Dimpotriva, atunci a invatat sa lupte la profesionisti. Cu un umor molipsitor a povestit cum moartea i-a dat cateva palme ca sa o trezeasca la viata si cum viata i-a dat cateva lectii care au adus-o cu picioarele pe pamant. Asa a invat sa mearga mai departe cu bucuria si curiozitatea unui copil. Un copil fericit, ascuns intr-un om mare care, în ciuda durerilor care il secau aproape zilnic isi gasea entuziasmul, puterea si nebunia de a merge mai departe.

"Stai sa prind putere si vorbim mai bine / Ca doar nu scapati asa usor de mine / Pentru aceia care credeau c-am plecat / in vacanta, frate, aveti ceva la cap / Cum sa-mi fac concediul prin spitale iara? / Prefer alte locuri, unde sa nu doara."

Tot Teo ne-a zis mereu: ''Tot ce am vrut a fost ca cei din jurul meu, sa invete ceva din povestea asta, sa invete sa-i inteleaga mai mult pe cei din jur,... sa se bucure de prezenta celorlalti cat inca mai sunt langa ei, sa le respecte durerea, nevoia, tacerea, asa cum si ei, poate, ar avea nevoie vreodata, caci atunci cand va fi prea tarziu, cuvintele mari vor fi de prisos, iar regretele nu vor da timpul inapoi si nici nu vor sterge suferinta pe care au provocat-o.''

Asa era Teo. Buna. Atunci cand medicii i-au pus in fata o lista lunga de restrictii nu au reusit sa ii strice buna dispozitie.

Venea in redactie si miroasea cafeaua colegilor. Pentru ca ea nu avea voie sa se atinga. Nu avea voie sa stea la soare, sa raceasca, sa planga, sa se enerveze, sa manance ciocolata. "Si-atunci ce ai voie sa faci?", a intrebat-o cineva.

''Am voie sa simt, sa zambesc si sa ma bucur de fiecare zi, sa sper si sa visez,'' a venit raspunsul.

Asa era Teo a noastra. Optimista. Singura si-a descoperit leacurile care au ajutat-o si care i-au lasat fara cuvinte inclusiv pe doctori: fotografia si muzica. Si, cu regularitate a urmat acest tratament si a strans mii de fotografii de prin cluburi si de la concerte.

Acolo unde cu discretie, statea intre oameni si-i surprindea. Asta facea si in acea seara de vineri. In imagini, cu doar cateva minute inainte de dezastru Teo a noastra isi urma tratamentul. Imortaliza oameni. Oamenii pe care ii iubea. Pentru ei dar si pentru ea au urmat zile de amar dar si de multa speranta.

Luni dimineata insa pentru Teo s-au ridicat toate restrictiile. A chemat-o Dumnezeu la o cafea. De acum inainte Teo are voie sa manance cata ciocolata vrea. Iar noi cand o sa privim cerul o stim ca ea este acolo si zambeste. Drum bun, om cald si frumos. Iti multumim pentru ca macar o vreme ne-ai primit si pe noi in lumea ta.

Ramai cu bine, odihneste-te in pace! Sa faci poze multe acolo unde esti, sa ni le arati pe toate cand vom veni si noi!

Articol recomandat de sport.ro

Tragerea la sorți pentru preliminariile CM 2026, simulată! Cu cine a picat România în grupa de 5