La escală îşi dă românul arama pe faţă
Călătoresc des în străinătate. Cel mai frecvent cu avionul, fie că sunt deplasări în interes de serviciu sau în vacanţă. Zborurile lungi, inevitabil cu escală. Ca mulţi alţi romani.
La dus, nimic deosebit. Oameni cu emoţii sau relaxaţi, veseli sau concentraţi. La întoarcere însă…
New York. Două familii de romani, turişti cu copii de liceu, în Manhattan. Îi recunoşti după vorbă, gesturi ample. Dar sunt ordonaţi, trec frumos prin aglomeraţie. Se aşează la rând, la traversarea străzii sau la metrou, intra la fel de atent în magazine. Se conformează.
“Hai să stăm şi noi aşa, cum stă toată lumea” , “Nu e nicio grabă, avem tot timpul, las-o pe doamna să intre”.
I-am remarcat, filmând prin Times Square. Şi i-am revăzut în aeroport, pe JFK, la întoarcerea la Bucureşti. Cu escală la Viena. La îmbarcarea în America şi pe drumul de aproape 10 ore, i-am avut în faţă, la rând.
Liniştiţi, discuţii normale, sumarul cumpărăturilor. Şi am ajuns la Viena, de unde urma să luăm cursa către Bucureşti.
La poarta de îmbarcare, romani de peste tot. Zgomotoşi, întinşi pe câte 3 locuri, bagaje pe culoarul de acces, multe glume de autobaza, înjurături. Grupuri de muncitori, colegi de serviciu, care revin acasă de sărbători. Dar şi turişti întorşi de la sesiuni de cumpărături. Şi unii şi alţii, extrem de vocali.
Bărbaţii râd, femeile ţin isonul, copiii ciulesc urechile la injuriile spuse la prietenie. Apogeul haosului, când să se formeze rândul pentru îmbarcare. Cam cu o oră înainte să se deschidă poarta.
În tabloul deloc relaxant, mi-au sărit în ochi şi românii din Manhattan. Sunt printre primii la înghesuiala. Sar în coloană, îşi ceartă copiii că pierd locul, îşi ţin rând cu bagajul, unii altora, cât timp mai fac ultimele achiziţii din duty-free. Sună acasă, vorbesc tare, să se audă peste alţi pasageri care, la rândul lor, apelează de lângă ei .
În toată scena apar doi tineri, cu o fetiţă mică, două bagaje şi un cărucior. O femeie le spune să meargă în faţă, pentru că au prioritate. Acesta e momentul refulării, al transfigurării, pentru cei care stau în picioare de peste 40 de minute, la rând, la un metru de scaunele de aşteptare.
“S-a format coada, noi ne-am aşezat de proşti?”, “Dacă toţi am face aşa…”, “ Om avea noi ciungă-n păr”, “Hai, fata, că eu când eram gravidă nici la farmacie, la medicamente, nu mă lăsau în faţă!”, se aude din coloană.
“Ce, noi nu avem copii?” răsună şi de la unul dintre turiştii văzuţi la New York. Era acelaşi bărbat care, în Manhattan, dădea lecţii fiilor săi despre lăsatul doamnelor mai în vârstă în faţă.
Soţii tineri se retrag, mama copilei se ceartă cu o altă pasageră. Nervi, strâns din buze, priviri crunte.
“Dacă toţi am face aşa, unde mai e ordinea…”
M-am ridicat de pe scaun să îmi iau o cafea. La bar serveşte o româncă.
“-Asa e de fiecare dată…Suntem romani, parcă nu ne ştiţi!
-Dar sunt şi romani care nu se comportă aşa.
-Da, dar sunt din aceia plecaţi mai demult… ”
De ce se întâmplă la fel şi la Londra, Paris sau Milano, şi pe unde am mai văzut scene asemănătoare? Nu ieşim în evidenţă când ne pierdem în mulţime, prin lumea asta mare, dar când ne regrupăm, la îmbarcare, ne incomodam chiar atât de tare unii pe alţii?
“-Stiti, nu aveţi priority boarding, nu puteţi sta aici, la rând, mergeţi la celălalt.
-Cat costa?
-5 euro, dar trebuia cerut înainte.
- 5 euro mă fac pe mine? Îi plătesc acum, dacă tot m-am aşezat aici. “
Să fie oboseala, să fie nerăbdarea de a ajunge acasă? Să fie doar primele experienţe cu avionul? Sau sunt cei 7 ani, ori câţi or fi, de acasă?
Luăm exemplul societăţilor civiliziate, ne adaptăm imediat la ordine, disciplină, linişte, dar le abandonăm imediat când revenim în România? Statul la coadă e meteahna romanilor?
Low-cost sau zbor de linie, pare ca reprezentanţii străini ai companiilor aeriene ne cunosc deja obiceiurile. Rar i-am văzut să intervină în situaţii precum cea cu familii cu copii mici. Vis a vis de vocea mulţimii, dau impresia că preferă să nu ne perturbe, ne lasă să plutim... în sucul propriu.
Deschid poarta, verifica biletul şi apoi trimit călătorii să aştepte pe scări, înainte să urce în autobuzul care te duce la aeronavă. E un soi de pedeapsă sau detensionarea situaţiei? Râd sec şi întorc privirile, când începe gâlceavă.
E totuşi, parcă, mai bine ca acum 10 ani. Atunci romanul era peste tot zgomotos şi irascibil, nu doar în aeroport. Ieşim tot mai des în lume, vedem bune maniere şi comportament civilizat. Cât va mai dura până să ajungă şi la escala spre casă? Sau cum ar fi să le aducem şi cu noi, în ţară?
Rareş Năstase
ROMÂNIA, TE IUBESC!
Etichete: civilizatie, Rares Nastase, romani, Romania te iubesc,
Dată publicare:
.webp)
