40 de ani de la cutremurul din 1977. Marturiile medicilor si pacientilor de la Floreasca: "A fost valea plangerii acolo"
Amintiri care au ramas pentru multi rani inca deschise, cladiri prabusite in cateva secunde, peste 1.500 de morti, mii si mii de victime - un episod tulburator care a marcat istoria Romaniei: 4 martie 1977.
Sambata se implinesc fix 40 de ani de la cutremurul de magnitudine 7,2 care a facut prapad si ne-a indoliat tara. Ingrijorator este ca din lectia dureroasa de atunci nu am invatat suficient incat sa facem fata cu brio unui episod similar.
4 martie 1977, ora 21:22 Un cutremur cu o magnitudine uriasa - 7,2 pe Richter - a zguduit Romania pret de 56 de secunde. Iar o zi de primvara ce parea linistita se incheia cu un bilantz teribil: peste 1.500 de oameni morti, 11 mii raniti si 35 de mii de cladiri prabusite. Unii au trecut prin cosmarul vietii lor dupa ce au stat nu zeci, chiar mai bine de 100 de ore sub daramaturi. Au pierit atunci si multe nume cunoscute - printre care Toma Caragiu, Doina Badea sau Anatol Emilian Baconsky.
Xavier, in varsta de 4 ani pe atunci, isi aduce aminte cum blocul lui s-a trasformat intr-un morman de caramizi si oamenii se luptau sa suprvietuiasca.
Xavier: "Ne-am asezat sub grinda de la intrare a urmat o cadere in gol de 2 3 secude. Eu am cazut pe tatal meu, ne-a protejat grida. Mama mea s-a dus la cealalta intrare a apartamentului si din pacate ea nu a supravietuit. Am stat 6 ore nemiscati acoperiti de moloz si ce mai era acolo, era o liniste mortuara."
A fost panica. A fost haos. 23 de judete au fost grav afectate, iar valoarea totala a pagubelor s-a ridicat la 2 miliarde de dolari! Numai in Bucuresti, 33 de cladiri au fost puse la pamant - majoritatea imobile vechi, construite in perioada ante-belica. Medicul Monica Pop era la spital in seara de groaza.
"A fost valea plangerii acolo, in fiecare colt al spitalului se facea un act medical, coseau rani, erau oameni care se vaietau care plangeau nu am cuvinte. Erau oameni decedati. Si in timp ce noi eram in sala de operatie a venit cineva cu o portavoce si striga sa evacuam spitalul pentru ca s-ar putea sa cada. N-a plecat nimeni", povesteste Monica Pop.
Pagubele au fost atat de mari, spun seismologii, deoarece miscarea placilor tectonice a avut loc la o adancime mica pentru Vrancea - 94 de kilometri. Din 77 si pana astazi, alte patru seisme cu magnitudinea peste 6 pe Richter au zdruncinat Romania - unul in 1986, doua in 1990 si altul in 2004. In ultimii ani, au luat amploare exercitiile in caz de cutremur.
Potrivit unui scenariu realizat anul trecut de Institutul National de Cercetare Dezvoltare in Constructii, in cazul unui seism major pe timp de noapte in Bucuresti, 23.000 de cladiri ar fi avariate semnificativ. Si, conform unui alt studiu, din 2015 un cutremur cu epicentrul in Muntii Vrancei de magnitudine 7 pe Richter, produs seara, ar putea face peste 450.000 de victime.
Potrivit datelor Ministerului Dezvoltarii, in Romania sunt 607 cladiri, respectiv 10.577 apartamente incadrate in clasa I de risc seismic. De asemenea, circa 30% din spitalele din Romania functioneaza in cladiri cu risc seismic I sau II.
Un cutremur similar celui produs in 1977 ar afecta 65% din populatia Romaniei.
Datele oficiale arata ca in urma cutremurului si-au pierdut viata 1.578 de persoane, majoritatea in Bucuresti, iar alte 11.321 au fost ranite, in principal din cauza prabusirii cladirilor.
Cele mai grave urmari s-au inregistrat in partea de sud a tarii, in special in Capitala, unde au fost distruse 33 de cladiri si blocuri de inaltime mare sau medie, intre acestea fiind cladiri vechi construite in perioada antebelica, dar si trei cladiri noi (blocul OD16 din cartierul Militari, blocul de pe Stefan cel Mare-Lizeanu si Centrul de Calcul al Ministerului Transporturilor). In total, s-au prabusit sau au fost grav avariate 32.897 de locuinte si au fost afectate 763 de unitati industriale din 23 de judete. Un raport din 1978 al Bancii Mondiale arata pagube in valoare de doua miliarde de dolari, din care 70% in Bucuresti.
Seismul a fost resimtit puternic si in tarile vecine (Serbia, Bulgaria, Ungaria) dar si in alte tari din centrul si sudul Europei, precum si in Rusia. In Bulgaria, au fost distruse trei blocuri, iar peste 120 de oameni au murit.
Arhitecta Cristina Olga Gociman: "Balansul teribil al cladirii a fost absolut hidos. Nu am mai putut intra in casa de spaima"
"Nu am sa uit niciodata acel cer atat de albastru, care mi s-a parut atat de hidos, din dimineata zilei de 5 martie 1977, pentru ca niciodata nu mi s-a parut albastrul atat de urat ca in dimineata aceea si niciodata nu am mai avut acea senzatie teribila de frig, de frig de moarte, care era peste tot orasul", spune, la 40 de ani de la cutremur, arhitecta Cristina Olga Gociman, conform news.ro.
Cutremurul din seara zilei de 4 martie 1977 a surprins-o acasa. In acea perioada, ea locuia in zona Grozavesti si desi abia a doua zi a aflat despre dezastrul care a avut loc in centrul Capitalei, isi aminteste perfect spaima pe care a simtit-o in acea noapte din cauza balansului blocului in timpul cutremurului.
"Socul a fost atat de mare. S-a intrerupt lumina, aveam copil mic si primul gand a fost sa ma duc sa il iau in brate si sa il protejez si sa ma asez sub cadrul unei usi, pentru ca stiam ca acela este un element de siguranta. Dar balansul teribil al cladirii a fost absolut hidos si toata noaptea am stat afara. Noroc ca era destul de cald. Nu am mai putut intra in casa de spaima. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile si telefonia fixa nu prea functiona, asa ca nici vestile despre atrocitatile care s-au intamplat nu au putut circula atat de rapid. Lumea afla vesti din vorba in vorba, de la prieteni, si cand in sfarsit s-au reluat comunicatiile, s-a putut afla. Dar cele mai multe le-am aflat cand am plecat dimineata la serviciu", isi aminteste arhitecta.
Cristina Gociman isi mai aminteste ca strazile erau blocate si nu se putea circula, pentru ca parti din constructii ajunsesera pana in mijlocul strazii.
"Te uitai prin sectiunea verticala a fiecarei cladiri si vedeai blocul Wilson cum avea zugravit interiorul, parti de mobilier ramase la vedere, imagini cu interioarele lor, adica cu intimitate agresata si foarte expusa. Nu aveai voie sa te apropii, pentru ca deja perimetrele erau protejate de armata si incepeau sa apara excavatoarele care cautau supravietuitorii", isi mai aminteste ea.
Din acel moment au inceput si cautarile prietenilor la adresele pe care le stiau si asa au descoperit ca doi dintre colegii arhitecti au murit atunci, in blocul Scala, cu toata familia, cu copii mici si cu parintii, iar pe masura ce timpul trece au inceput sa afle de celebritatile vremii care au murit atunci printre care actorul Toma Caragiu, regizorul Alexandru Bocanet, cantareata Doina Badea, scriitorul Alexandru Ivasiuc, poetul A.E. Baconsky.
Directorul Spitalului Floreasca: Macabru a fost numarul mare de morti care nu au mai incaput in morga.
Directorul din 1977 al Spitalului Floreasca: Macabru a fost numarul mare de morti care nu au mai incaput in morga. I-am insirat pe jos, de la poarta spitalului pana la morga
In 1977, profesorul dr. Andrei Firica era directorul Spitalului Floreasca, singurul spital de urgenta din Bucuresti la acea vreme. Isi aminteste si acum ce a trait in timpul cutermurului, dar si momentul in care a inceput sa vina valul de victime.
“Raniti carati in spinare de cei care iesisera teferi, ploaie de taxiuri cu raniti, de masini particulare, de salvari. Spitalul s-a umplut de tineret, studentii pe care ii aveam atunci in stagiu, medici secundari. Nu s-a facut niciun apel. Au venit pentru ca stiau ca locul lor este la spital in astfel de momente. A fost mare nevoie de fiecare dintre ei. Era nevoie de oameni care sa care brancarde, sa duca pacientii, sa le acorde un prim ajutor”, povesteste profesorul Andrei Firica.
In mai putin de un minut au pierit aproape 1.600 de oameni, dintre care 1.424 doar in Bucuresti.
“Macabru a fost numarul mare de morti care nu au mai incaput in morga si i-am insirat pe jos de la poarta spitalului pana catre morga. Toata lumea vorbeste despre acea zona”, mai spune profesorul Firica.
La avalansa de raniti, s-a facut un triaj riguros - unii au fost dusi direct in sala de operatii sau in salonae, altii au fost lasati in asteptare. Medicii au stat atunci si peste 12 ore in sala de operatii, unde se lucra pe banda rulanta.
“Ca sa putem face fata la avalansa aceea de raniti, fiind singurul spital de urgenta, a fost nevoie sa facem un triaj riguros al ranitilor. Pe unii raniti, care ar fi putut astepta o ora sau doua, i-am dus in doua amfiteatre. Erau bolnavii in asteptare. Altii au fost dusi direct in sala de operatie, altii in saloane, in functie de gravitate. Medicii, la randul lor, s-au organizat. Chirurgii s-au mobilizat rapid, desi nu era un numar atat de mare cat sa faca fata nevoilor. Stiu ca am intrat in sala la ora 23.00 si am iesit abia a doua zi la ora 12.00. Nu faceam altceva decat scoteam manusile folosite, puneam altele si operam un alt bolnav. Lucram pe banda. Toti angajatii din spital erau instruiti sa faca fata unor situatii critice, de la brancardier, la medic. Pentru un brancardier este foarte importanta viteza cu care se misca, viteza cu care reactioneaza, mobilitatea, sa stie unde sa duca bolnavul”, mai spune medicul.
Triajul a continuat si, pe masura ce au venit tot mai multi raniti, cei care nu erau urgente erau trimisi la alte spitale, cum ar fi “Grigore Alexandrescu”, Coltea, Colentina.
“Ne-am rezervat spitalul doar pentru cazurile foarte grave, care mergeau in sala, in Terapie Intensiva. Noi eram antrenati in medicina de urgenta. Stiam exact unde sa trimitem bolnavii, foarte multi au ajuns direct pe masa de operatie", isi aminteste medicul.
In timpul cutremurului, s-a stins lumina in spital, iar oamenii “fugeau ca potarnichile” sa gaseasca un loc sigur.
“Am avut o perioada in care s-a stins lumina in spital. Sigur ca a intrat in functiune grupul electrogen care era folosit numai pentru salile de operatie. Imi amintesc si azi de gestul cu adevarat eroic al unei asistente. Eram in sala cu pacientul intubat. A inceput cutremurul. Noi toti ne-am speriat, am fugit ca potarnichile sub grinda usii aflata la cativa pasi in spatele mesei. Pentru cateva clipe, credeam ca va cadea tavanul peste noi, atat de tare «gemea cladirea». Singura lucida, o asistenta de la Terapie Intensiva, si-a dat seama ca bolnavul era intubat si daca pleaca si ea acesta se va asfixia. Ea a stat si i-a suflat in gura timp de cateva minute, pana ne-am recules noi si am revenit. Niciodata nu am putut sa uit gestul ei. Pana atunci, pentru mine era o asistenta ca oricare alta. Dar nu as fi putut descoperi un astfel de eroism daca nu as fi fost langa ea in seara aceea. Sigur nu a fost un gest singular. In momente dramatice romanii stiu sa se mobilizeze”, isi aminteste profesorul Firica.
Medicul Mircea Beuran: Intrarea pe la camera de garda a Spitalului Floreasca era “pavata cu morti”. Aveau la mana un bilet pe care scria locul de unde au fost adusi
Profesorul Mircea Beuran, astazi seful Clinicii de chirurgie de la Spitalul de Urgenta Floreasca, era in 1977 student in anul IV. Isi aminteste ca, dupa cutremur, toti studentii au alergat la spital. Atunci, studentii din anii III-IV de la Chirurgie stiau sa faca pansamente, sa masoare tensiunea si pulsul, sa ajute chirurgul in pregatirea pacientului.
Cand a ajuns la Spitalul Floreasca, intrarea pe la camera de garda era “pavata cu morti”.
“Pentru identificare, aveau la mana un biletel pe care era scris locul de unde au fost adusi: blocul Lizeanu, Dunarea, Casata. Veneau tot timpul targi. Noi, studentii, eram chemati peste tot sa dam o mana de ajutor. Am stat in spital zile intregi”, povesteste medicul.
El spune ca ceea ce impresiona atunci era ordinea din spital. Desi nimeni nu era pregatit pentru un cutremur atat de mare, toti angajatii stiau perfect ce au de facut in cazul in care ar fi fost o catastrofa cu multe victime.
“Ca intr-o orchestra in care fiecare isi cunoaste partitura, asa era si in spital. Medicii, asistentii, brancardierii, toti aveau sarcini precise”, a mai spus Beuran.
Pacient in 4 martie 1977 la Spitalul Floreasca: Scene de front, sute de morti insirati pe jos
Desi au trecut patru decenii de la cutremurul din 1977, Paul, care in urma cu 39 de ani era internat la Spitalul Floreasca, isi aminteste fiecare detaliu din acea noapte de parca ar fi fost ieri.
“Eram deja pacient vechi al spitalului. Ma internam periodic pentru diverse operatii, pentru ca, in urma cu un an, avusesem un cumplit accident de circulatie, din care am scapat ca prin minune. In 4 martie eram din nou in spital, internat intr-un salon cu opt paturi. Sase dintre bolnavi erau imobilizati, unii abia operati, altii care urmau sa intre in sala in ziua urmatoare”, povesteste Paul, citat de news.ro.
Isi aminteste clar momentul cand a simtit ca totul se zguduie. Lumina s-a stins si, pe intuneric, si-a luat carjele si vrut sa iasa din salon, insa frigiderul a blocat usa.
“Se misca totul, vertical-orizontal. Ne-am dat seama ca este cutremur. Se auzeau tipete din toate partile, dar mai ales de la cei imobilizati. Mi-am zis ca daca am scapat din accident, acum sigur voi muri. Lumina s-a stins. M-am intins si, pe bajbaite, am apucat carjele. Am vrut sa merg spre usa, dar din cauza cutremurului, frigiderul s-a mutat de la locul lui si a blocat usa. Am incercat sa imping frigiderul din usa, dar era greu. Atunci m-am mobilizat si, probabil de disperare, am capatat forta si am reusit sa imping frigiderul din usa atat cat sa ma strecor afara din salon. Dar pe hol era tot intuneric bezna. Atunci m-am dus pe bajbaite spre dulapul asistentelor, vazusem acolo sus niste felinare. Am fost de atatea ori internat, iar odata am stat trei luni, incat stiam fiecare cotlon din spital, mai ales de la etajul meu. Asa era. Felinarele erau acolo, dar toate goale, fara gaz. Disperat, le-am mai verificat inca o data, pe toate. Nimic, erau goale. Atunci, din acelasi dulap am luat o sticla cu spirt si am turnat-o intr-un felinar pe care il asezasem pe masa. Masa era acoperita cu un cearsaf, asa era atunci. Am dat foc fitilului, dar a luat foc si cearsaful, pentru ca scapasem spirt pe masa. Am tras rapid cearsaful de pe masa cu o carje, apoi l-am calcat in picioare. In acest timp, mai multe femei strigau dupa ajutor. Asa am inteles ca ajunsesem in dreptul unui salon de femei. Nu am intrat, stiam ca nu le-as fi putut ajuta, m-am gandit ca voi gasi o asistenta sau un medic sa le trimit. Am luat felinarul, am cautat scara si am inceput sa cobor, usor-usor, cum puteam”, isi spune Paul povestea traita cu 39 de ani in urma.
Dupa cutremur, nu mai existau usi, iar scarile erau pline de moloz si resturi de caramizi.
“Eram la etajul trei. Am fost socat sa vad ca nu mai existau usi. Erau distruse si gramezi de caramizi erau peste tot. Am coborat cu greu un etaj. M-am intalnit cu un barbat care urca. M-a intrebat de unde am luat felinarul. I-am spus ca de pe dulapul asistentelor, de la etajul trei. Dar, barbatul nu s-a multumit cu raspunsul, nici nu s-a dus sa caute felinarul, ci pur si simplu mi l-a luat din mana spunand ca la etaj sunt foarte multe victime. Am ramas in intuneric, din nou. Am continuat sa cobor pe scari. Coboram tremurand. Stiam ca orice pas gresit m-ar fi costat , poate, chiar si viata, daca nu, o fractura pe care nimeni n-ar mai fi avut timp s-o rezolve. Scarile erau pline de moloz si resturi de caramizi. Cu greu am ajuns la parter. Am constat ca usile mari de sticla de la intrare nu mai existau”, isi continua Paul povestea.
La parterul spitalului erau sute de morti insirati pe jos, pe strada imaginile erau de cosmar, iar zeci de masini aduceau continuu morti si raniti.
“M-am trezit in pijama direct in strada. Acolo, scene de front. Sute de morti, insirati pe jos. M-am gandit ca ar fi bine sa incerc sa traversez strada ca poate asa as fi mai in siguranta. Incercam sa ma strecor printre cadavre. Reuseam cu greu. La un momnt am auzit un strigat: «Au, au, au…» Calcasem peste un om care nu murise. M-am ingrozit. Stiam ca acolo sunt adusi doar cei morti. Inganam ceva fara noima, ceva ce ar fi semanat a iertare: «N-am vrut sa va fac rau». Apoi am strigat din rasputeri la cei din jur sa aduca pe cineva sa-l ia pe acel om. Dar in vacarmul de afara, glasul meu era prea slab. Am luat-o de la capat, de cateva ori. Nu as fi vut sa plec, pentru ca nu as mai fi stiut sa-l identific intr-o mare de cadavre. Pana la urma l-a luat cineva.. Am stat ceva timp in strada. Imaginile erau de cosmar. Masini care aduceau continuu morti si raniti. Doctori, asistenti care misunau printre ei sa ii salveze. Strigate, urlete de durere. Familii disperate care isi cautau rudele. Am vrut sa ma adapostesc, dar unde? Am inghetat de frig si m-am hotarat sa ma intorc in salon, cu orice risc. Nu mai suportam frigul si durerea din strada. M-am intors in salon pe bajbaite. Dardaiam continuu, de frig, de frica, de groaza. M-am asezat in pat. Am zis: «Acum, ce-o vrea Domnul cu mine». M-am invelit si am adormit instantaneu. M-am trezit cu cineva langa mine. Am deschis ochii. Era sotia. Plangea”, mai spune Paul.
Este recunoscator ca, pentru a doua oara, a scapat cu viata, dar si acum, dupa aproape patru decenii, nu poate uita ce a trait atunci.
“Am plecat acasa asa cum eram, in pajama, de haine nu mai putea fi vorba. Cand am urcat in taxi, soferul mi-a zis: «Ati scapat, sunteti norocos, domnule! Cati au murit in noaptea asta!». «Asa este!», am zis si eu cu voce tare”.
