Romania, te iubesc: Discriminare, drepturi incalcate si multa durere!
Copiii cu handicap din Romania sunt constant victime ale societatii, care ii condamna la izolare.
Desi exista o lege care le garanteaza educatia in conditii normale, copiii cu handicap fizic sever, dar fara probleme psihice, nu sunt inscrisi in scolile obisnuite. Directorii si profesorii fug de ei, ca sa nu-si asume responsabilitati suplimentare. Respinsi, nedreptatiti, acesti copii ajung in final in institutii destinate minorilor cu retard si pierd sansa sa creasca normal.
Andreea are 7 ani si jumatate. Este un copil vesel si cuminte, desi in fiecare zi, oamenii din jur tin sa ii aduca aminte ca viata ei nu e usoara. In urma unui vaccin, corpul ii este in intregime paralizat si muschii nu o mai asculta. Micuta e in carucior de cand se stie. Cu greu isi poate misca manutele, are insa ochii vii si mintea agera.
“Astept foarte mult sa ma duc la scoala si sper sa fie bine. Imi place sa fac matematica, scadere, adunare.”
Andreea se pregateste sa mearga la scoala. La 5 ani, mama ei a vrut sa o inscrie la gradinita, dar dupa mai multe refuzuri a ajuns la centrul de zi al unei fundatii. Vreme de doi ani s-a pregatit aici, iar acum stie sa sa citeasca, sa socoteasca si sa scrie.
“Are planse facute integral de ea. Intr-adevar, le face destul de greu, dar este foarte ambitioasa si nu accepta sa nu finalizeze ceea ce face. Daca nu a terminat aici, a continuat acasa”, ne marturiseste Ioana Pelcaru Giursici, psihologul care o asista.
Cu inima stransa si cu un dosar in mana, aceasta mamica isi face curaj sa treaca pragul unor scoli, unde ar vrea sa o vada pe Andreea din toamna. Stie din experienta ei si a altor mamici ca nu va fi usor. Trei incercari la scolile din cartier, trei esecuri ce o demoralizeaza.
Ceea ce nu stiu directorii de scoli este ca “nu au voie ca directori, ca functionari, ca personal in invatamant sa interzica accesul vreunui copil in institutiile scolare. Acest copil ca orice alt copil are dreptul sa fie inscris in scoala arondata cartierului sau, cea mai apropiata de locul de munca al parintilor”, subliniaza Adrian Cosma, inspector in invatamantul special.
Realitatea parinitlor nedreptatiti este alta: functionari sau directori cer acte de care nu este nevoie. Vor sa vada copiii inainte sa ia o decizie. Sau pur si simplu spun ca nu pot face fata unei asemenea responsabilitati.
“Ma simt obosita psihic in primul rand si descurajata pentru ca stiu ca e greu sa integrezi un copil cu probleme intr-o scoala normala. E foarte greu”, marturiseste cu lacrimi in ochi, Cristina Cucos, mama Andreei.
Refuzuri directe sau voalate... Este ceea ce mii de parinti traiesc pe nedrept. In Romania, acestor micuti aparent fragili li se refuza dreptul la educatie, distrugandu-li-se astfel viitorul. Conform legii 446/ 2006 singurii care decid unde isi vor inscrie copilul sunt parintii.
Persoana cu handicap sau, dupa caz, familia ori reprezentantul legal constituie principalul factor de decizie in alegerea formei si tipului de scolarizare, precum si a unitatii de invatamant.
In fata usilor inchise brutal, multi parinti se gandesc sa renunte si isi trimit copiii cu handicap fizic, dar cu intelect peste medie, in scoli speciale.
Uneori consilierii si psihologii reusesc sa le schimbe parerea. Si uneori presiunile din partea Directiei de Protectie a Copilului dau roade in scoli. Nu intotdeauna si, oricum, nu asa ar trebui sa se intample. Cifrele vorbesc de la sine. Numai in Bucuresti 7.000 de copii cu handicap sunt integrati in scoli speciale si doar 1.000 in scoli normale. La nivel de tara sunt 27.000 in scoli speciale si doar jumatate in scoli normale.
“Romania este una din tarile cu cel mai mare procent de copii cu dizabilitati analfabeti. Peste 50%”, spune Francisc Simon, presedintele Organizatiei Nationale a Persoanelor cu Handicap din Romania, el insusi in carucior.
Mii de parinti au obosit sa strige nedreptatea care li se face, fara ca cineva sa auda. Au renuntat la viata lor, la serviciu, la prieteni pentru a-si face datoria. Iar atunci cand scoala ar trebui sa le sustina eforturile, sacrificiul lor nu inseamna nimic.
Mircea s-a nascut sufocat de cordonul ombilical. Dar starea lui s-a agravat tot din cauza unui vaccin. Din toamna si el ar trebui sa fie boboc.
“Lupt si am sa lupt in continuare pentru binele lui si pentru cei care vin dupa el. Pentru ca mai sunt o gramada care vin in urma lui si ar fi bine sa nu pateasca acelasi lucru si sa aiba atatea esecuri cate am avut noi”, spune Roxana Neacsu, mama copilului.
Mircica - asa cum ii spun prietenii - vorbeste cu greu, dar asta nu inseamna ca nu intelege. Scrie, citeste si socoteste. Cand nu poate sa adune literele cu mana, se foloseste de nas. E dornic sa cunoasca si ii plac animalele.
“El de mic a avut o pasiune pentru tot ce se misca. Si vrea sa se faca mecanic. Vrea sa construiasca, vrea sa faca un transport special pentru copiii ca el”, mai spune doamna Neacsu.
Integrat in scoala, Mircea ar fi ajutat sa se ajute singur. “Daca ar exista ceva adaptat, mici ateliere, fabricute, ar putea chiar sa profeseze, mai ales stiind ca in alte parti exista asa ceva”, spune Ghinete Didona, profesor psiho-pedagog.
Problemele nu se termina din pacate odata cu inscrierea la scoala. Trecut acest prag administrativ, urmeaza batalia cu mentalitatile si prejudecatile, cu rautatile copiilor sau parintilor, cu lipsa de dotari a scolilor.
Maria a avut noroc sa fie primita cu bratele deschise in clasa intai, desi fara mama ei i-ar fi fost greu sa se descurce. Acum este deja in clasa a patra. Si-a facut prieteni si a intalnit o educatoare cu suflet mare care a ajutat-o sa se integreze. In clasa intai Maria a scris mai ales pe laptop, iar pe hartie cu multa rabdare, adesea cu mana doamnei educatoare. A inceput sa scrie normal abia la sfarsitul clasei a doua.
“A fost mai greu, pentru ca ea scria foarte mare, un singur cuvant pe jumatate de pagina, acum a ajuns de respecta liniatura caietului. Mai depaseste cand e obosita, o mai ajut si eu, o mai ajuta si mama”, ne marturiseste Izabela Spirea, invatatoarea Mariei.
Maria are o banca speciala, in fata clasei, aproape de catedra. Colege de banca ii sunt pe rand mama, bunica ori o matusa. Ele o ajuta sa ajunga in clasa, sa iasa la tabla ori sa ia notite.
“Imi place sa desenez pisicute, catelusi, iepurasi, masinute, avioane, elicoptere, casute, de toate", spune cu un zambet larg Maria.
De cele mai multe ori, parintii renunta la orice fel de viata personala sau profesionala. Au dreptul la un asistent personal, dar adesea isi asuma chiar ei acest rol, din teama ca acea persoana straina nu si-ar da interesul pentru un copil considerat din start cu probleme.
“In afara de satisfactia ca Maria este din ce in ce mai bine, e un pic frustrant: o femeie care sta numai acasa si are acelasi program zi de zi. Daca n-ar fi satisfactia ca Maria e bine, cred ca n-as fi rezistat”, spune Diana Soare, mama Mariei.
In toamna, micuta ar trebui sa mearga in clasa a cincea. Un motiv de bucurie si in acelasi timp unul de ingrijorare pentru parintii ei. Vor avea de convins alti profesori, vor trebui sa se adapteze intr-un alt colectiv.
In familiile acestor copii, parintii nu sunt doar parinti. Ci si profesori, si psihologi, si medici. Pentru ca in loc sa le intinda o mana, societatea le intoarce spatele. Din ignoranta, nepasare, din sila.
