Muzeul Național de Artă, într-o situație fără precedent. De 3 decenii, restauratorii vindecă o rană deschisă la Revoluție
„Păcat de patrimoniu”, partea a III-a. E momentul în care intrăm în depozitele celui mai prestigios muzeu al României, Muzeul Național de Artă.
Aici, de 3 decenii, o mână de restauratori pasionați vindecă o rană deschisă la revoluție. Este vorba de operele de artă arse sau împușcate în decembrie 1989.
Mai întăi ne oprim la Cluj. Acolo muzeul de artă se află într-o situație fără precedent. O parte din palatul în care își are sediul a fost retrocedat, cameră cu cameră. Acum directorul trebuie să măsoare fiecare încăpere în care sunt expuse tablouri ca să stabilească ce bucăți rămân muzeului și ce trece la moștenitori.
Multe instituții de cultură din toată țara au probleme mari cu proprietatea clădirilor în care își adăpostesc cele mai de preț comori. Suntem în centrul Clujului, în palatul Banfy, unde își are sediul Muzeul de Artă.
Istoricul Lucian Nastasă-Kovacs este directorul muzeului.
După 20 de ani de ani de procese instanță a decis, definitiv și irevocabil, că două treimi din clădire aparțin acum unor persoane private și doar o treime rămâne în proprietatea Consiliului Județean.
Suntem într-una din sălile principale ale muzeului.
Instanța a retrocedat cameră cu cameră ca și cum Palatul Banfy, ridicat la sfârșitul secolului 17, ar fi fost un bloc cu apartamente. În urma deciziei, o parte din încăperi se vor împarți în treimi, sferturi sau cincimi. Piața imobiliara din Cluj este recunoscută pentru prețurile exorbitante. Muzeul este fix în centrul orașului, așa că fiecare metru pătrat contează.
Directorul este pus în fața unor situații de-a dreptul absurde.
Lucian Nastasă-Kovacs, director general Muzeul de Artă din Cluj: „Eu sunt obligat să asigur 20-22 de grade. Hai să îți spun absurdul situației. Toată căldură pe care o vezi e dată de o centrală pe gaz. Și care se află în spatele Palatului Banfy. Îți poți imagina că sentința judecătorească le dă și cota parte din centrala termică?”
Fațada clădirii a fost renovată recent. Însă odată ce intri în curtea interioară realizezi că palatul are nevoie urgent de o reabilitare capitală. Coloanele sunt crăpate, pretii au găuri uriașe, a căzut tencuiala și au apărut infilitratii.
Lucian Nastasă-Kovacs, director general Muzeul de Artă din Cluj: „De 20 de ani, chiar mai mult, 23 de ani de când aceasta clădire a fost revendicată, conform regulilor Uniunii Europene nu se acordă bani pentru a investi în această clădire, atâta vreme cât ea este în litigiu.”
Decizia instanței încurcă și mai mult lucrurile. Deoarece acum nu se știe dacă statul poate investi bani într-o clădire care nu îi mai aparține în totatlitate. Clădirea este monument istoric de clasa A. Nu se știe cine va repara acum problemele care apar pe parcurs. Muzeul mai poate sta câțiva ani în clădire, cu condiția să plătească o chirie. Ce se întâmplă după acest termen, l-am întrebat pe avocatul moștenitorilor.
Mate Andras, avocatul mostenitorilor: „Până în 2027 va folosi exculsiv toate spațiile Muzeul de Artă din Cluj. Din 2027 vor fi trative între proprietari, dacă mai continuă pentru întreaga suprafață, pe o suprafață mai restrânsă, sau nu mai dorește Închiria. Sau chiar are și drept de preempțiune, dacă proprietarii vor decide vânzarea.”
Reporter: Dar proprietarii știu ce vor să facă acum cu clădirea?
Mate Andras, avocatul mostenitorilor: „Deocamdată nu am această informație și chiar daca am, nu pot să spun. Este confidențial, între mine și clienții mei.”
Istoria retrocedarii este foarte ciudată.
Lucian Nastasă-Kovacs, director general Muzeul de Artă din Cluj: „Mi se pare, uite așa, cum folosesc eu mâna așa, încurcată. Puțin peste cap.”
Palatul a fost ridicat de Gheorghe Banffy, primul guvernator al Transilvaniei. În 1958, Denes Banfy, ultimul descendent al familei i-ar fi cedat prin testament bunurile mobile și imobile unui Nicolae Roșca. Un negustor din comuna Săliște, județul Sibiu, care l-ar fi împrumutat la un moment dat cu bani. Procesele au fost deschise însă de Paraschiva Roșca, soția fratelui lui Nicolae Roșca.
Lucian Nastasă-Kovacs, director general Muzeul de Artă din Cluj: „Nu-i româncă, a avut pașaport sovietic, a ajuns la Sibiu, s-a căsătorit cu acest Roșca.”
Între timp, Paraschiva Roșca a murit, iar retrocedările au ajuns la cele trei fiice. Lucian Năstasă susține că în ultimii ani a făcut cercetări în arhive și a descoperit documente care n-au fost prezentate în instanțe și ar putea ajuta statul la redeschiderea procesului.
Reporter: S-au dus și au făcut apărarea cum trebuie?
Lucian Nastasă-Kovacs, director general Muzeul de Artă din Cluj: „La dosarul pe care l-am văzut eu, la care am avut eu acces, de multe ori încheierile spun așa: Consiliul Județean are ceva de întâmpinat. Consemnare, lipsește reprezentantul Consiliul Județean, sau nu are de făcut nicio obiecție sau așa mai departe.”
I-am solicitat un interviu liberalului Alin Tise, președintele Consiliului Județean Cluj. Am vrut să-l întrebam dacă are sens redeschidarea procesului, cum se pot investi bani în restaurarea clădirii sau dacă consiliul își va exercita dreptul de premptiune pentru a răscumpără cele două treimi din clădire. N-am primit un răspuns. Nici consilierii județeni nu știu prea multe.
Mihai Iepure, consilier județean: „Nu s-au discutat în consiliu și nu ne-au fost comunicate aceste aspecte și nici hotărârile judecătorești nu ne-au fost comunicate până în acest moment.”
Lucian Nastasă-Kovacs, director general Muzeul de Artă din Cluj: „Cine are cotă mai mare de imobil, poate până la urmă să spună nu o mai vând, sau o vând în altă parte, la altcineva care dă o sumă mare și mă tem să nu existe soluții de genul ăsta: Mutăm muzeul în altă clădire.”
O istorie similară are și Muzeul de Arta Vizuală din Galați. În 2018 am arătat cum, după ce și-a pierdut sediul în urma unei retrocedări, muzeul a fost mutat de Consiliul Județean la parterul blocului V3 de pe Strada Eroilor, vis a vis de un magazin pentru adulți. Directorul speră atunci că într-un an va fi gata un sediu construit de la zero.
Au trecut 5 ani de la ultima întălnire cu Dan Basarab Nanu. Ne revedem în același parter de bloc. În care lucrările sunt expuse printre aceleași boxe și ecrane de proiecție.
Reporter: Deci se fac 10 ani de când stați la parterul unui bloc.
Dan Basarb Nanu, managerul Muzeului De Arta Vizuală Galați: „La parterul unui bloc, da. Eram foarte fericiți că mergea foarte bine treaba. Când ne-am întâlnit ultima oară spuneam că în 2020 vă aștept, acum nu pot să mai spun același lucru. Spun că în 2024 vă aștept.”
Reporter: E următoarea speranță, da.
Muzeul are peste 5500 de piese în colecție, dar n-are unde să le expună în câteva încăperi de la parte și etajul 1. Viața la bloc nu e deloc ușoară pentru un muzeu, mai ales când te inundă vecinii sau se apucă să repare câte ceva prin casă.
În 2018 am întrebat de lucrarea Marele Zmeu în zi de Sărbătoarea a artistei Ana Lupaș. La Londra lucrările Anei Lupaș are propriul spatiu în celebrul muzeul Țațe Modern. La Galați, din lipsa spațiului lucrarea stătea înghesuită într-un colt de depozit. 5 ani mai târziu, găsim marele zmeu pe același raft.
La noua clădire încă se lucrează. Constructorul care a câștigat licitația în 2018 abandonat șantierul în 2020. Îi cerem explicațîi președinteluli de Consiliu Județean.
Costel Fotea, președinte Consiliul Județean Galați: „Nu au avut oameni, n-au avut utilaje, nu au lucrat la capcitate. Și la Brăila au avut lucrări, și la Galați, și la București. peste tot pe unde au fost au avut același comportament. Din păcate n-au reușit să facă. L-am dat în judecată, i-am cerut insolvență, i-am dat în judecată pentru daune.”
După 4 licitații eșuate, lucrările au fost reluate în 2023 de un alt consorțiu de firme dar la prețuri mult mai mari.
Peste tot în lume muzeele dețin mult mai multe exponate decât cele pe care le putem admira în spatiile deschise publicului. Resul, la fel de valoraose, sunt păstrate în depozite bine păzite, cu microclimat controlat, rezistente la calamatita și de unde bunurile pot fi evacuate rapid. În teorie. Atât la Galați Cluj în depozite nu mai este loc. Sculpturi vechi de secole sunt îngrămădite într-o singura încăpere. Angajații se strecoară cu atenție printre ele că să nu le dărâme.
Situația este similară în majoritatea instituțiilor de cultură. Cel mai grăitor exemplu este chiar Muzeul National de Istorie, care își are sediul în a treia cea mai mare clădire din România. Aici sunt adăpostite tezaurul Dacic, coroana Reginei Maria sau Tezaurul de la Pietroasele. Dar și Gânditorul de la Hamangia, cea mai mare moneda de aur emisa în Romania și chiar fragmente de roca de pe luna.
Reporter: Cât valoarează ce aveți în muzeul asta, ce trebuie să mutați?
Cornel Ilie, director adjunct Muzeul Național de Istorie: „Oh, probabil de ordinul miliardelor de euro, da!”
Clădirea are nevoie urgentă de o restaurare capitală. În 2002 a fost o prima tentativă care a eșuat. În 2010 , pentru a-și salva patrimoniul de mucegaiul din subsol, unde umiditatea era de 100%, muzeul și-a mutat valorile în spatiile expoziționale. Din acest motiv de doua decenii 80% din muzeu este închis publicului. Anul trecut a fost aprobata în sfârșit o finanțare pentru restaurare clădirii. Holurile sunt pline de cutii de toate formele și mărimile. Muzeul se pregătește pentru cea mai amplă mutarea de patrimoniu de după revoluție. Până încep lucrările trebuie să își ducă toate artefactele în alt spatiu securizat. Doar că...
Cornel Ilie, director adjunct Muzeul Național de Istorie: „În primul rand, presupune să avem unde să ne mutam. Ceea ce este o problema de ani buni de zile. Tot, tot căutam. Probema este că toate depozitele, aproape toate depozitele pe care noi le avem un muzeu sunt făcute pe locul unde a fost și unde trebuie să fie expoziția permanenta a muzeului. Scopul principal al acestui proiect de consolidare este acela de a oferi publicului un muzeu de istorie, toate nu se vor putea întoarce aici, o mică parte se vor putea întoarce.”
Colecția muzeului crește de la an la an. Cu fiecare descoperire arheologica problema spațiului devine și mai acută. Unde mai pui că în 2018 , după desființarea Muzeului Filateliei, parlamentul a decis să mute colecția filatelica a României, evaluata la 700 de milioane de euro tot la Muzeul de Istorie. Colecția conține și timbrele cap de bour un obiect romanesc de patrimoniui atât de faimos încât e inclus în scenariile de la Hollywood.
Colecția are 17.000.000 de timbre, ștampile și matrițe, dar este un adevărat cartof fierbinte. Cu 2 ani înainte să ajungă la Muzeul de Istorie Curtea de contrui a sesizat că din colecție au dispărut mii de piese. Iar o parte din timbrele cap de bour ar fi fost înlocuite cu falsuri. Angajații muzeului le-au primit în cutii sigilate. Și de 5 ani iau la mana fiecare din cele 17 miliaone de timbre.
În ultimul raport de activitate muzeul estimează că vă avea nevoie de peste un secol pentru a expertiza și inventaria toată colecția. Este nevoie de o comisie pentru a desigila fiecare cutie. Înăuntru se află mii de plicuri. În fiecare plic pot fi sute de timbre. Fiecare timbru trebuie mai întăi identificat în registrele postei, care au fost completate de mana și nu sunt disponibile în format electronic. Urmează indentificarea în cataloagele internaționale pentru a stabili valoarea. După care măsurarea, fotografierea și descrierea fiecărui timbru din cele 17 milioane într-o fisa de inventar. Urmează fotografiat și descris într-o fisa de inventar.
Cornel Ilie, director adjunct Muzeul Național de Istorie: „Am făcut un calcul că dacă o persoană ar sta să numere de la 1 la 17 milioane… i-ar lua vreo șase luni de zile, numai să facă treaba asta.”
În ciuda multelor lipsuri în fiecare instituție de cultura găsești nuclee de oameni pasionați care se lupta din răsputeri pentru a salva moștenirea unui întreg popor. Suntem în depozitul Muzeului Național de Arta a României. Putina lume știe că printre victimele revoluției din 89 s-au aflat și câteva sute dintre cele mai valoroase tablouri din istoria noastră.
Ion Sfrijan conduce laboratorul de restaurare al muzeului, unde în 1989 își făcea stagiul de practică.
Călin Stegerean, directorul Muzeului Național de Artă: „Procesul de restaurare și reparare a început mult mai devreme, a început în anii 90, când acest palat a fost afectat în proporție de 80% de evenimentele din 1989.”
În haosul din decembrie 89 clădirea Muzeului Național de Arta din București a fost atacata cu muniție de război. S-a tras cu gloanțe, greande și rachete. O parte din încăperi au fost incendiate cu tot cu tablourile de pe pereți.
Ion Sfrijan, șeful laboratorului de restaurare: „Cumplita starea a fost când am văzut că arde laboratorul nostru în totalitate. Chiar în prima încăpere lângă geam era depozitul de lucrări au și ars acolo 29 de tablouri s-au pierdut acolo arse.”
Liviu Constantinescu, director adjunct Muzeul Național de Artă: „Persoanele care au tras la interior noi, practic noi nu le-am cunoscut.”
Liviu Constantinescu este directorul adjunct al muzelui și era de serviciu pe 22 decembrie 89 când a început vacarmul. În bătaia gloanțelor puținii angajați ramași în clădire au intrat într-o cursa contracronomentra să salveze ce pot.
Liviu Constantinescu, director adjunct Muzeul Național de Artă: „Ascunși după pereți pentru că se trăgea de afara. Una din lucrările cele mai importante. Era chiar Cumințenia Pământului și care a fost trasa aproape pe burta împreună cu un alt coleg.”
Imediat după revoluție restauratorii muzeului au primit o misiune la care lucrează și astăzi. Să repare sutele de tablouri împușcate în decembrie 1989. Suntem în laboratorul de restaurare de la etajul 1. În pereții încăperii încă se văd urmele gloanțelor. În cei 30 de ani care s-au scurs de la revoluție aici au fost restaruate sute de tablouri împușcate. Fiecare lucrare este tratata că și cum ar fi un pacient. Tablourile sunt mai întăi fotografiate sub lumina ultravioleta pentru a identifica fiecare zona cu probleme. Rănile sunt bandajate. Apoi se fac analize chimice și biologice. De multe ori la cele mai valoroase tablouri se lucrează sub lupa microscopului. Vestea buna e că din urma vine o noua generație de restauratori.
Pe o masă din centrul laboratorului sunt poze cu toate tabloruile salvate în ultimii 30 de ani de echipa de restaurare. Lupta lui Hercule de Luca Giardano valoareaza zeci de milioane de euro. La Revoluție era cât pe ce să fie pierdut. Acum stă la loc de cinste în galeria de arta. În muzeu putiniputini vizitatori stiu că multe dintre tablourile pe care le admira au fost cândva găurite de gloanțe.
Călin Stegerean, directorul Muzeului Național de Artă a României: „Ei se ocupa de ultimele piese care au fost afectate de evenimentele din 1989. Sper că anul viitor să avem toate obiectele restaurate.”
S-ar închide în sfârșit o rana adâncă în patrimoniul României. Suntem o tara bogata cu o istorie complicata pe care încă ne chinuim să o deslușim. Comorile din muzee și felul în care le îngrijim sunt o oglinda fidela a noastră a tuturor, dar și a statului în grija căruia se afla. Ele ne arată părțile noastre întunecată dar și puterea de a face lumină.
