"Oamenii fac minuni". 7 din 10 romani accepta ca organele unui apropiat disparut sa salveze pe altii

Emisiunea "Romania, te iubesc" poate fi urmarita INTEGRAL, pe VOYO.RO.

Sunt oameni care fac transplantul posibil. Coordonatori care stau fata in fata cu familii aflate in grea suferinta si le explica rabdatori ca organele celui drag ar da un nou inceput unor bolnavi in stadii terminale.

Sunt oameni care si-au pus viata lor la bataie pentru a salva alte vieti.

7 din 10 romani accepta ca organele unui apropiat disparut sa salveze pe altii.

Citește și

Aproape 30% dintre bolnavii de inima mor in asteptarea transplantului. Cum a fost inchisa singura unitate din tara profilata pe asemenea interventii

„Al treilea război mondial a început”. Valeri Zalujnîi, ambasadorul Ucrainei în Marea Britanie și fostul comandant al armatei, declarații

Mama unui copil donator: "I-am spus asistentei despre ce organe. Grefe de piele, rinichi, ficat, pancreas, inima si n-am vrut ochii. Asta a fost singura chestie care a ramas. Am avut posibilitatea sa vad doua dintre persoanele care au primit. Avea nevoie de ficat un baiat de 21 de ani si de rinichi o femeie de 35. Erau oameni tineri si n-as fi vrut sa treaca si parintii mei prin ce am trecut eu."

Raluca e printre cei care au inteles, intr-un moment naucitor si dramatic, ca definitia veche a mortii este, de fapt, incompleta. Aripa mortii vine deja, spun medicii, cand creierul moare, si nu cand inima bate pentru ultima oara. Creierul - spun astazi si medicina si religia si filosofia - este cel care dirijeaza viata. Iar cand acesta devine inert nu mai e cale de intoarcere.

Irinel Popescu, seful clinicii Transplant Hepatic Spitalul Fundeni: "Daca la computer tomograf se arata distructia creierului, trebuie sustinute functia cardiaca si respiratorie ca sa pastrezi organele care pot fi transplantate."

In cazul pacientilor pentru care chiar nu se mai poate face ceva, nu castigi nimic asteptand pana cand ultimul aparat e scos din priza. Se intampla oricum si nu este familia cea care grabeste sfarsitul. Donatorul e mort de cateva ore, oficial si legal, cand prelevarea incepe. Operatia incepe mereu cu o lumanare alaturi, pentru ca si echipa de medici are nevoie sa stie ca are un sprijin, dincolo de cele vazute. Se munceste cateva ore, ca sa salvezi din corp cateva farame care ar putea trai mai departe in altcineva. Cu greu poate fi pus in cuvinte momentul in care parintii sau fratii pacientului-sursa iau contact cu rudele celor care asteapta transplantul.

Boala nu alege si nu iarta pe nimeni. In mult prea putine cazuri poti spune ca cel tintuit la pat nu s-a ingrijit sau a baut, sau s-a expus cu buna stiinta si nesabuit unor riscuri. Domnul Madaras a fost medic pe nave militare americane si primea, pentru o munca destul de usoara pe vase de croaziera, un salariu lunar de multe mii de dolari. Isi cumparase o casa frumoasa, o masina scumpa si se pregatea de un al doilea copil. Infectia cu virus hepatic l-a adus, in cateva luni, la ziua in care, traind pe datorie, cu o masina modesta si in chirie, a aflat ca ori face un transplant de ficat, ori isi lasa copilul nu doar sarac, ci - in cateva saptamani - si orfan de tata.

Acum cateva zile - pe ultima suta de metri - a primit un ficat potrivit si e pregatit sa ia viata in piept. O revenire pe atat de brusca, pe cat de discret apare boala. Unii pacienti au o durere in piept, altii slabesc, altii obosesc fara motiv. Dupa cateva luni, boala acuta ii duce pe oameni in registrul de "cronici". Cardiaci, cirotici sau dependenti de dializa. Nu poti gasi vinovati. Ajunsi pe ultima suta de metri, multi privesc in sus...

Cu 22 de ani in urma, preotul Vasile Florariu a facut o transfuzie si a dobandit virusul hepatic C. Pana acum 2 ani s-a tratat corect, a trait cumpatat, a avut intelegere si sprijin moral de la cei 7 copii. Apoi, la un consult de rutina, i s-a spus sec ca va muri.

Vasile Floraru, preot cu transplant de rinichi: "Imi anunta familia ca, stiti, nu avem ce-i face. Luati-l acasa, sa nu moara in spital. Ca sa nu fie la morga a doua zi, deci luati-l acasa. La prima vedere, s-ar parea ca ati gresit interlocutorul. Dupa situatia in care eram acum doi ani, n-ar fi trebuit sa aveti in fata persoana mea."

Biserica Ortodoxa Romana a fost cea din urma institutie religioasa din Europa care a spus apasat si clar "Da" prelevarii de la cadavre. Decizia Consiliului de Bioetica a venit dupa multi ani in care preotii au ezitat sa sustina deschis fenomenul transplatului. Astazi, mai marii Bisericii pun mana cu bunavointa pe crestetul celor care scot ramasite de viata dintr-un trup mort si le transfera in organismul bolnav. Consiliul de Bioetica binecuvanteaza transplantul. Nu suntem un invelis umplut cu tesuturi, pe care trebuie sa le predai intacte la trecerea din cele lumesti.

Parintele Vasile are 5 fii si toti au facut seminarul ca sa devina preoti. De la unul din ei a venit ideea transplantului, mai ales ca Biserica Ortodoxa, prin Consiliul de Bioetica, anuntase deschis ca accepta si sprijina interventia. Era, de fapt, un caz tipic in care trupul, vazut ca materie modelata tainic de Dumnezeu, nu mai avea nicio alta solutie de vindecare, ca sa poata duce mai departe spiritul.

"Mergeam pe ultima cale, cum s-ar spune. Eram prea hotarat sa accept orice. Trei zile n-am stiut nimic. M-au luat marti dimineata si m-am trezit joi seara. In perioada asta nu stiu ce s-a intamplat. Doamne, mai devreme sau mai tarziu toti avem acelasi drum. Toti mergem acolo. Ai tai suntem, Doamne." - spune preotul Vasile Floraru.

El asteapta acum al cincilea si al saselea nepot. Si a ajuns sa pledeze, la slujba si printre prieteni, pentru un act medical care poate da viata.

"As vrea, ca preot asa, fac un indemn din experienta noastra, a familiei, toti cei care il iubesc pe cel in cauza sa faca gestul acesta de eroism, de umanitate. Si sa doneze fara nicio rezerva.
Dumnezeu este cel ce vindeca. Si cand e sa fie bine, iti sunt deschise toate caile, toate usile, toate drumurile iti sunt deschise. Si totul parca sa rezolva automat."

Avem asadar preoti crestini beneficiari de transplantat sau care s-au convins direct, privind un suferinta unui om drag, ca in spatele unei asemenea tehnici nu poate fi decat o vointa de sus.

Lumea se schimba si dogma se adapteaza firesc, odata cu ea. La noi procesul a fost lung si anevoios. Nimeni n-ar putea spune de ce. Acum 10 ani, preotii se eschivau - cel mult - de la orice parere clara in privinta transplantului. Altii asociau direct folosirea organelor drept profanare a trupului mort. Astazi cei mai deschisi discuta, la slujba, despre faptul ca prelevarea organelor este conforma cu morala crestina. In timp ce in sala un tanar de 31 de ani, incompatibil cu fratii sai, primeste un ficat de la un donator mort, asteapta vesti cel mai bun prieten al sau care ii e si duhovnic, un preot militar la Academia din Campina.

Preot Marin Dragut: "Am prezentat in catehezele noastre problema transplantului, invataturile Bisericii noastre. Aduce lacrimi de bucurie celor care asteapta dincolo de sala de operatie."

Cinci-sase ore dureaza, in medie, inlocuirea unui rinichi... 10 ore, un transplant de ficat... pana sa-ti bata in piept o noua inima pot trece, in sala de operatie, chiar si 24 de ore. Fiecare minut se lungeste spre vesnicie, pentru cei care asteapta finalul pe un culoar de spital.

Toti, absolut toti cei care stau cu ochii pe ceas se gandesc cu recunostinta la familia indoliata, de unde vine sursa vietii. Afla, in cele mai multe cazuri, ca un om in putere a facut un atac cerebral si s-a dus in cateva ore. Sau in cateva clipe, in accident rutier, fara nimeni alaturi. Acesta este momentul in care, la sute de kilometri distanta, oameni care nu se cunosc, prabusiti in durere sau pierduti in lipsa de certitudini se ridica unii pe altii.

Putini isi dau seama ca intre aceste familii si ei sunt mediatorii, oameni de legatura care fac transplantul posibil. Asistentii si medicii care ii identifica pe potentialii donori si fac nu doar o munca aparte dar pana acum 2 luni au facut-o gratis.

Dan Ilincariu de la Spitalul din Timisoara este, in prezent, printre cei mai buni coordonatori de transplant din tara. A intrat in program ca voluntar, acum 8 ani, intr-un moment in care tocmai primise un post de asistent medical in Italia, platit cu cateva mii de euro. A ramas in sistemul de stat romanesc, pe 1100 de lei pe luna, asumandu-si un rol greu. Era, la vremea aceea, un soi de pionierat in care nu existau lauri si, evident, nici recompense banesti. Pentru ca este cel care merge in fata familiei, cu propunerea de consimtamant, s-a temut o vreme sa nu fie privit ca un cioclu sau - mai bine zis - ca mesager al mortii.

Dan Ilincariu: "In conditiile in care la pacient se face declararea mortii cerebrale, urmeaza sa declansam toata actiunea de prelevare de organe. Se anunta Agentia Nationala de Transplant si intre timp coordonatorul, adica eu, incepe sa aiba interviuri cu familia pentru a se obtine acordul."

A trecut tot mai usor peste idee, odata ce au aparut rezultatele. Rata de accept a familiilor a crescut de la 15% la peste 60%. Comunicarea cu Ministerul Apararii pentru elicopterele si avioane a devenit rutina. Iar la Timisoara au inceput sa vina, dirijate de el, echipe de prelevare de la toate institutele de transplant din tara. Organele - de obicei, ficat, rinichi si cornee - erau duse cu ambulanta sau cu avionul la Bucuresti si la Cluj Napoca.

Iar acolo dadeau viata noua unor oameni pe care asistentul medical nici nu-i cunostea. Ii vedea la televizor, la fel ca alte sute de mii de romani. Inainte si dupa transplant. Inainte de moarte si dupa ce se nasteau a doua oara. In zambetul lor, usor chinuit, dar increzator citea si efortul lui. Dan a ramas, la Timisoara, "omul de sacrificiu". Ajunge acasa din An in Pasti, rareori cand cele doua fetite sunt inca treze.

Telefonul e un fel de cordon ombilical care il leaga permanent de spital. La orice apel care anunta un potential donator Ilincariu se imbraca rapid si pleaca inapoi. Nu are ture de lucru, nu exista noapte sau zi.

"Noi nu ne putem face un program, de genul sa mergem la ora de... la gradina zoologica. Daca suna telefonul ori abandonam, ori merg doar eu cu fetele. Erau zile in care pleca dimineata la serviciu si mai venea maine la 3. Sau poimaine la 3. Ioana, fiind mai mica, intelege mai greu de ce tata nu poate sa mearga cu ea in parc si trebuie sa stea la spital." - povesteste sotia sa.

Pentru cei asemenea lui, exista un risc personal. Permanent trebuie sa pui in balanta pericolul ca intr-o zi sotia sau sotul sa spuna ca nu mai accepta locul secund. Si totusi, care e alternativa? Ca un om grav bolnav, insingurat si fara alt sprijin, sa nu mai primeasca vestea ca s-a ivit, si pentru el, un organ de transplant.

In Oradea se afla cel mai eficient spital in declararea donorilor si in prelevarea de organe. S-au convins de asta si cei trei medici straini, trimisi la Oradea intr-un proiect al Consiliului Europei. Aici a sfintit locul, cum spun pacientii, doctorita Carmen Pantis. Si-a inceput cariera de medic intr-un dispensar de provincie.

La fel ca pacientii ei, doctorita e mereu conectata... stie mereu ce se intampla in sectie si starea fiecarui bolnav. Uneori trec ore lungi in care nu bea un pahar de apa, luptand sa aduca un om inapoi de pe ultimul drum. Si tot ea este cea care afla cand nu se mai poate face nimic.

"Potentialii donatori sunt victimele unor accidente rutiere sau cu leziuni neurologice catastrofale care poate in cursul diminetii chiar au mers la serviciu, sunt activi, sunt sanatosi. Moartea cerebrala este de fapt moartea individului." - spune doctorita.

Ca medic de tara, Carmen avea de-a face cu pacienti care cu greu doreau sa inteleaga ca ceaiul de musetel mai mult irita, decat vindeca ochii... astazi, explica in tihna si cu blandete unor familii modeste, adica rudelor unui bolnav in moarte cerebrala, ca pe acel pat, in spital, sta nu un om viu, ci un incubator de organe.

"Ce este foarte dificil... abordarea familiei. Sunt familii atat de socate de durere incat am avut odata replica ''dimineata sotul meu era bine sanatos si imi spuneti ca e mort. Dat-mi voie sa nu va cred ca e mort''. Spera intr-o minune care, in aceste cazuri, nu exista." - dr. Carmen Pantis.

La fel ca aceste familii, a acceptat si ea, intre timp, ca poti folosi uneori moartea ca sa aduci inapoi viata. E o lectie pe care a predat-o si copiilor.

"Ca sa va spun o istorioara cu baietelul meu, cand era foarte mic l-am intrebat ce vrea sa-i aduca Mos Craciun si raspunsul lui m-a uimit, a zis ca vrea o sotie care sa doarma noaptea acasa." - dr. Carmen Pantis.

Abia acum - pentru multi pacienti, prea tarziu - ministerul roman al Sanatatii s-a gandit sa rasplateasca cumva efortul acestor oameni. Sa-i motiveze asa cum merita, pentru ca fac mai multe joburi deodata: psiholog, medic, organizator. Sunt atributii pentru care primesc bani cel putini doi medici si asistenti, din fiecare mare spital. In unele locuri, degeaba. A fost nevoie de aceiasi specialisti straini, din Spania si Portugalia, care au raportat ca la Spitalul Clinic Constanta si la Bagdasar Arseni, in Bucuresti, exista dotari si personal. Eficienta si rezultate... practic deloc.

La Spitalul Bagdasar Arseni, managerul nici macar n-a fost anuntat de vizita medicilor straini. Unele zone n-au putut fi vizitate, pentru ca lipseau oamenii care aveau cheile. Iar directorul medical a fost mai preocupat sa-i intrebe pe experti daca au fost dezinfectati la intrare.

Victor Zota, coordonator national: "Senzatia mea a fost ca unii dintre colegii mei care au participat la aceste discutii de fapt nu prea stiau despre ce e vorba. Ca exista un program national de transplant, ca in el te poti integra foarte usor. Culmea este ca aceste spitale primesc si bani pentru asta."

In urma raportului deloc magulitor formulat de trimisii Consiliului Europei, intreaga echipa care se ocupa de reperarea donatorilor a fost schimbata. In mai putin de 3 saptamani se vad si rezultatele. Principalul argument este cazuistica. Aici ajung cei mai numerosi pacienti cu afectiuni vasculare grave, care pot ajunge - fapt dovedit de encefalograma - la moarte cerebrala.

Pana acum, la Constanta nu a fost declarat niciun potential donator, desi exista o echipa special desemnata si aparatura de diagnostic, pentru starea de moarte cerebrala. Asadar, in Romania, sistemul permite fara probleme ca spitale mamut, dar neperformante sa inghita sume enorme din programul national de transplant. Reprezentantii Ministerului Sanatatii recunosc cu seninatate ca banii se cheltuie, in unele locuri, fara eficienta si fara dovezi.

Calin Alexandru, subsecretar de stat in Ministerul Sanatatii: "Modalitatea in care sunt utilizate fondurile in anumite unitati spitalicesti din tara este destul de netransparenta."

"Este greu sa le explici colegilor de la finante cum poti sa dai bani pentru transplant unor unitati care nu realizeaza nici macar un singur transplant."

Cu alte cuvinte, banii se dau pe orice altceva, dar nu pe transplanturi. Si de ce s-ar schimba aceasta stare de fapt, cata vreme nu avem sanctiuni? Abia la final de februarie a venit, in Romania, o comisie a Consiliului Europei, pentru un audit independent. Iar statul roman a aflat, in sfarsit, ca poti dota un spital cu aparatura... nu si cu interes.

De ce nu s-a miscat nimic pana acum? Mai ales ca exista, inca din 2009, un ordin al Ministerului Sanatatii care obliga orice mare spital din tara sa-si aleaga oameni cu atributii clare in domeniul transplantului. Un posibil raspuns ar fi... ca n-au existat nici controale, si nici sanctiuni. In plus, a lipsit, pana acum, stimulentul financiar.

Victor Zota, coordonator national: "Orice spital din tara asta care se implica in programul national de transplant, in special in declararea donorilor, va avea numai de castigat. Financiar si bineinteles si ca prestigiu, dar in primul rand financiar."

Si asta se intampla in vremuri in care lumea buna a medicinei a facut aliante pentru transplant, care acopera jumatati de continent. De cativa ani, Scandiatransplant si Eurotransplant au pus laolalta, intr-un fel de cos comun, toata informatia despre organele care devin disponibile, dar si listele de donatori. Indiferent ca esti din Austria, din Belgia, Croatia, Germania sau Olanda, in caz ca iti apare un ficat compatibil il vei primi fara rezerve. Donarea de organe ramane un act voluntar si anonim, fara alt beneficiu in afara de gandul ca undeva un om pe care nu il cunosti prinde puteri si traieste.

Acum, pe site-urile celor doua agentii pacienti care au primit un ficat, un rinichi sau o inima de la un pacient decedat aflat la mii de kilometri distanta multumesc familiei donatorului. Oricum, nu exista cuvinte demne de spus celor care, cu o semnatura, iti redau sanatatea... speranta... uneori, tineretea. Legea interzice medicilor sa ofere familiei donatorului dar si receptorului date concrete despre cel care a donat sau cel care a primit un organ. Unii fac munca de detectiv si intra in contact cu rudele. Totul tine de instinct, spun psihologii.

Cornel Calin, pacient cu transplant de ficat: "M-ar interesa sa aflu unde a fost inmormantat acel baiat. Sa aprind o lumanare, sa aprind niste flori. Prin sacrificiul lui mi-a salvat mie viata."

Mihai Calin, pacient cu transplant de inima: "Mi-ar fi placut sa o cunosc pe mama donatorului si sa ii pun capul pe pieptul meu si sa-i spun ca ce se aude in pieptul meu e inima fiului sau."

Cert e ca a sti ca porti un organ transplantat starneste, tot restul vietii, furtuni de emotie. Se creeaza legaturi pe care nici pacientul, nici medicina de azi nu le pot explica.

Cornel Sticescu, pacient cu transplant de ficat: "Am stat si m-am gandit, eu inainte nu mancam dulciuri. Acum imi plac. Probabil il satisface si pe el, acolo unde este."

Garboela Droc, seful sectiei Terapie Intensiva Fundeni: "A inceput sa faca poezii dupa transplant. Si imi place sa cred ca nu e de la substantele noastre anestezice, pentru ca punem la fel si la celelalte interventii."

Privindu-i pe cei transplantati iti dai seama ca ai in fata o minune. Ca om care era la capatul vietii poate acum sa o ia de la inceput.

Nu oficialii din minister Sanatatii si nu doar medicii sau aparatele vindeca oameni... ci oamenii isi vindeca semenii cu ajutor de sus. Fara sa piarda nimic, dar cu un imens castig, un om drag ramane, cumva, printre noi, iar un necunoscut - poate doi, poate patru - se inclina cu recunostinta unei familii care a inteles mesajul: exista viata dupa moarte!

"Sa salvezi atatea vieti, aia e minune. Ce fac oamenii, aia e minune. Si daca poti sa fii altfel si poti sa nu-ti fie teama ca te judecat lumea, parerea mea ca asta e. Parerea mea asta e, oamenii fac minuni." - pacient cu transplant.
 

Articol recomandat de sport.ro

Tragerea la sorți pentru preliminariile CM 2026, simulată! Cu cine a picat România în grupa de 5