“Nu poți controla drogurile, ele te controlează pe tine. Îți dai seama abia când nu te mai poți opri” - fost consumator
“Mulți au impresia că ei controlează drogurile, dar de fapt e total invers. Îți dai seama că e o dependență abia atunci când nu mai reușești să te oprești. Și nu mai ieși...”
Este mărturia unui tânăr de 22 de ani din Cluj-Napoca, fost consumator de droguri încă de la 12 ani. Alexandru a pătruns în lumea drogurilor după ce a fost multă vreme victima bullying-ului de către cei din anturajul său.
Drogurile erau ușor de procurat, spune el, mai ales atunci când era în liceu. “În fiecare clasă existau măcar doi-trei dealeri de droguri. Adică erau vreo 20-30 de dealeri de droguri în școală”.
După ani de încercări eșuate, a reușit, până la urmă, să încheie acest capitol negru din viața lui, după ce s-a internat într-un centru pentru tratarea dependenților, ce aparține unui ONG.
“Plângeam în hohote, dar știam că acolo trebuie să ajung. Acum mă simt, în sfârșit, eliberat”, mărturisește el.
Alexandru este și acum internat, dar tratamentul său se apropie de final. După aproape un an petrecut în centrul Teen Challenge, spune că „nimic nu poate egala sentimentul de bucurie” pe care îl trăiește acum.
Până a reușit să scape însă de dependența de droguri și jocuri de noroc, a cheltuit pe ele sume halucinante. “Am pierdut 30.000 de euro în doar două luni, bani pe care mulți i-ar da avans la un apartament”, spune el, într-un interviu pentru MyImpact, realizat de Robert Hoară.
Când ai consumat prima dată?
Alexandru: “La vârsta de 15 ani, am consumat prima dată marijuana, iar la vârsta de 19 ani am trecut și la prafuri și pastile.”
Unde ai consumat marijuana?
“Eram cu prietenii, la un băiat acasă. Ei mai consumaseră, așa, ocazional, și au zis "hai să încerci și tu". "Hai să încerc și eu, să văd și asta". După aceea, de acolo am trecut la cabane, la revelioane, cluburi, petreceri, oriunde.”
Cum era în liceu? Adică mă interesează treaba asta, se poate procura ușor?
“Incredibil de ușor. La mine, cel puțin, fiind într-un liceu mare al orașului, unul dintre cele mai renumite din Cluj-Napoca, în fiecare clasă existau măcar doi-trei dealeri de droguri. Adică - vorbim de un liceu - fiind patru clase, erau vreo 20-30 de dealeri de droguri în școală. Plus în afara liceului. Drogurile sunt în floarea lor, poți să le procuri și dacă nu vrei.”
De ce se apucau colegii tăi? Care era mirajul? Adică, mă gândesc că era și o chestie de șmecherie...
“Da, în mare parte, nu știu, se aliniau, făceau un grup de trei-patru persoane, și asta era distracția. Mai ieșeam în oraș, cluburi, după aceea droguri, și tot așa. Și la un moment dat, te prind drogurile, și nu mai ai ce să faci.
Adică consumi atât de des încât nu-ți dai seama că intri într-o dependență din care ești foarte greu, poate nu mai ieși ani de zile. Și când realizezi că ești dependent, faci orice ca scapi de chestia asta.”
Dar mulți neagă, adică spun că "eu fumez doar așa, din când în când"…
“Mulți au impresia că ei controlează drogurile, dar de fapt e total invers. Marea parte a oamenilor nu au cum să controleze drogurile. Orice dependență, nu prea poate fi controlată. Îți dai seama că e o dependență în contextul în care nu mai reușești să te oprești, dar în mare parte ele te controlează pe tine, n-ai cum să le controlezi tu pe ele.”
Pe lângă droguri, mi-ai spus și de jocurile de noroc...
“Da, jocurile de noroc pentru mine au însemnat o dependență de șapte ani de zile, în care am ajuns să fur bani de la părinți, am ajuns să fac credite, să plec din țară ca să fac bani pentru jocurile de noroc, să iau bani la muncă...
Adică e o problemă și mai mare, pentru că așa ca și la droguri, nu-ți dai seama când ai datorii foarte multe. Doar când ajungi într-un punct de zdrobire îți dai seama că "măi, chiar sunt dependent și trebuie să fac ceva în privința asta".
La 12 ani am jucat primul bilet, iar la 16 am început să fiu dependent. La 12 ani eram afară cu un prieten, urma o seară de UEFA Champions League, și a zis "bă, mă duc să bag și eu doi lei la pariuri" și "hai să bag și eu".
Și de acolo, am început să tot bag, tot bag. Îi rugam pe alții să bage, pentru că aveam o vârstă foarte mică, nu eram acceptat în casele de pariuri. Și dependența a continuat, până am ajuns să fur bani de la părinți, să-mi amanetez telefoane, bunuri pe care părinții mi le-au luat, și așa mai departe.”
Cum te-ai oprit?
“Am avut un punct de “zdrobire”. Eram în Germania, lucram, tocmai ca să plătesc datoriile pentru dependența pe care o aveam. Am plecat în afară cu scopul de a strânge bani. În realitate, banii pe care îi cheltuiam eu în afară erau trimiși de mama, din România. (...) Eram internat la psihiatrie, și mama mi-a zis: "Alex, trebuie să facem ceva, trebuie să vii acasă, dar mai întâi, ca să poți să vii acasă, trebuie să te schimbi."
Și am zis: "cum facem chestia asta?". Și a zis "știu eu un centru de reabilitare, Teen Challenge, un program de 11 luni și 2 săptămâni". Și am zis "mamă, mă duc", neștiind contextul.
Când mi-a zis mama că e fără telefon, fără țigări, zic "mamă, eu nu pot să fac așa ceva". Și mama - "bine, o să te mai gândești" și m-a tot rugat să mă uit. Până la urmă am ascultat mărturiile unor colegi de-ai mei pe Youtube, și am sunat-o pe mama.
Eram la muncă și am zis "mama, - plângeam în hohote-, acolo trebuie să ajung. Eu am o problemă gravă, și doar acum realizez cât de jos sunt." Și am dat interviu la Team Challenge. Am fost acceptat.
Și în momentul în care am fost acceptat, am sunat-o pe mama pe cameră, și am început să plângem amândoi de fericire că am ajuns să fiu acceptat la centrul de reabilitare. Chiar îmi doream să mă schimb, și așa am ajuns aici. Nu mi-a lipsit niciodată nimic, haine sau ceva.
Dar anturajul… Eu am fost foarte batjocorit când am fost copil. Am fost bătut ani de zile de către prieteni, și refugiul tot în jocuri și în droguri îmi era. Toți prietenii ăia care mă băteau îmi ziceau să nu mai consum droguri, dar ei consumau. Și într-un fel, m-am refugiat în jocuri. (...)
În două luni și jumătate aveam 30.000 de euro pierduți, bani pe care mulți i-ar da avans la un apartament. Eu i-am pierdut în două luni.
Nu se poate egala nimic cu ce sentiment de bucurie am acum, că sunt aici. Adică mulți ar zice "mă, e minciună, e vrăjeală". Și eu am zis la început, în primele două-trei săptămâni, "frate, nu pot să stau fără țigară, fără telefon. Plec."
Și cât de eliberat mă simt acum, și cât de mult a început să îmi placă locul ăsta, și să-l iubesc. Mă simt exact ca și acasă. E un sentiment inimaginabil, când văd câtă schimbare este zilnic.”
