Interviu cu coregrafa Andreea Gavriliu: "M-as vedea facand pana la adanci batraneti spectacole de teatru-dans"
Andreea Gavriliu absolvit actoria la Cluj, a jucat la teatrul din Piatra Neamt si acum face coregrafie.
Spune ca i-a luat ceva pana cand si-a dat seama ca tot dansul si zona de expresie corporala o atrag mai mult decat cuvantul in sine. Oricand ar prefera sa inlocuiesca cuvantul cu un gest.
Ai absolvit actoria la Cluj, ai jucat la teatrul din Piatra Neamt, dar ai ajuns sa faci coregrafie. Cum s-a intamplat asta?
Andreea Gavriliu: Eu eram super indragostita de dans. Aceasta a fost prima mea pasiune. Mi-am pus problema sa urmez liceul de coregrafie, insa mama mi-a dat de inteles ca ar fi bine sa raman cu burta pe carte si bine a facut. Pana la urma si eu imi dadeam seama, chiar daca eram un copil de 14-15 ani, ca nu-mi doresc neaparat balet clasic. In liceu am luat contact cu teatrul, facand parte dintr-o trupa de amatori.
Atunci mi-am dat seama ca prin teatru voi avea ocazia si sa dansez, pentru ca teatrul le imbina pe toate. In acelasi timp, ma interesasem si de facultatea de coregrafie, numai ca eu traiam cu preconceptia ca trebuie sa fii absolvent de liceu de coregrafie, cu o baza foarte puternica in balet. Nu apucasem sa fac performata in balet si am avut impresia ca nu am nicio sansa, asa ca am ales actoria.
Domnul Bacs (profesorul meu de actorie de la Cluj) mi-a sugerat inca din facultate ca ar fi o cale potrivita pentru mine, coregrafia, in sensul in care sunt putini coregrafi care sa stie sa lucreze cu actorul, care sa stie sa comunice si sa impartaseasca acelasi limbaj cu un actor. După absolvire am ajuns la teatrul din Piatra Neamț. Mi-a luat ceva pana cand mi-am dat seama ca tot dansul si tot zona de expresie corporala ma atrage mai mult decat cuvantul in sine. Oricand as fi preferat sa inlocuiesc cuvantul cu un gest. Mi s-a parut a fi un soi de selectie naturala, pentru ca oricat incerci sa urmezi un drum care ti se pare tie ca ti se potriveste, tot pentru ceea ce te pricepi tu cel mai bine esti solicitat si apreciat.
Te-ai mai intoarce la actorie ?
A.G: Da, sigur! Oricand! Intr-adevar, recunosc ca as fi mult mai nesigura, tocmai pentru ca si actoria, ca si dansul este antrenament. Probabil, in ceea ce priveste actoria mi-am pierdut antrenamentul. Mi-ar fi mai greu, dar in acelasi timp as fi foarte curioasa sa vad cum m-as descurca, tocmai pentru ca am acumulat atat de multe si cred ca as avea multe de spus, actoriceste vorbind.
Revenind la trecerea aceasta, de la actorie, la dans. Ce crezi ca ti-a adus toata pregatirea pe care ai avut-o in actorie, ulterior in dans?
A.G: Enorm de mult! Ca performer sau coregraf, tot ca un actor gandesc. Incerc ca fiecare miscare pe care o fac sa fie ca un cuvant, respectiv fiecare fraza de miscare (o suita de mai multe miscari legate intre ele, care poate sa dureze cateva secunde) sa fie o propozitie, un gand, o idee. Un solo, pentru mine, este ca un monolog, care trebuie sa aiba aceeasi structura: un inceput, un punct culminant, un final, un gand, o stare. Mai ales, faptul ca eu lucrez cu actori,- pana acum numai cu actori am lucrat- ma face sa le castig mult mai mult increderea in momentul in care lucrez cu ei. Cred ca ii inteleg foarte bine. In momentul in care apare un coregraf si iti arata anumite miscari pe care trebuie sa le executi, e dificil sa ti le asumi. De tehnica, nu mai vorbesc!
Foarte multi actori sunt speriati de cantat si de dansat. Asadar, facand parte din aceeasi breasla, reusesc sa-i aduc intr-o zona de confort si le ofer toate explicatiile necesare pentru a-i convinge ca este foarte bine ceea ce fac. In definitiv miscarile lor transmit lucruri, nu e doar o chestiune de estetica.
Zic Zac e un proiect pe care l-ai pregatit vreme de 4-5 ani.
Exista in momentul acesta un dream project, un proiect la care visezi dar pentru care nu crezi ca a venit inca momentul?
A.G: Da, exista. E un proiect la care eu ma gandesc de aproape doi ani, insa m-am decis sa il fac anul urmator, va fi urmatorul meu proiect. Incep sa adun material si echipa cu care sa lucrez
Ce te-a facut sa crezi ca nu e momentul pentru el?
A.G: Pentru ca va fi cu totul altceva fata de ce am facut pana acum.. Este vorba despre Sarbatoarea primaverii, pe muzica lui Igor Stravinsky si cred ca asta spune deja foarte multe. De aceea spuneam ca mai e de asteptat. In primul rand este o muzica superba, dar foarte complicata, mai ales pentru cei care nu pot spune ca au crescut cu muzica asta si nu au o ureche atat de formata si antrenata pentru toata puzderia aia de sunete. Suntem obisnuiti cu muzica mai simpla. In al doilea rand marea provocare este sa ii gasesc un context in care sa plasez povestea, sa poate fi adusa in contemporaneitate, pentru ca ritualurile sacre in care o tanara este sacrificata si face un dans pana la epuizare, pana cand moare - asta presupune sacrificiul-, nu este tocmai digerabil.
E foarte important sa gasesc un context pentru a justifica si povestea si muzica, azi. Cred ca acesta ar fi un castig cu Sarbatoarea primaverii, sa reusesc sa fac o varianta care sa-i convinga pe oameni sa asculte Stravinski, cred ca ar fi un foarte mare castig, sa simta o emotie la auzul acestei muzici, nu doar un amestec de note si un amalgam de armonii care te coplesesc.
Care este cel mai mare vis al tau?
A.G: Este foarte greu de zis... Uneori am imagini foarte clare, iar a doua zi nu mai am nicio imagine. Oscileaza destul de mult si, oricum, sunt constienta de faptul ca se pot intampla foarte multe lucruri. In urma cu 3 ani ma chinuiam destul de mult si adunam ultimii 5 lei sa imi cumpar o franzela din fata caminului, iar acum am atat de multe proiecte ca nici nu mai stiu incotro sa alerg. Sunt foarte constienta ca se poate intampla orice, iar situatia aceasta este una fericita, dar in acelasi timp, mi-e teama sa ma lafai foarte mult in bunastarea asta in care sunt oarecum relaxata pentru ca stiu exact care imi este programul pentru urmatorul an.
La modul ideal as putea spune ca m-as vedea facand pana la adanci batraneti spectacole de teatru-dans, dar n-am de unde sa stiu.
Iti place sa dansezi in afara scenei, in cluburi? Ce iti aduce diferit dansul intr-un club fata de cel de pe scena?
A.G: Da, imi place, dar trebuie sa recunosc ca nu am mai dansat de mult in afara scenei. E ceva diferit fata de dansul de la repetitii, pentru ca atunci cand dansez la o petrecere nu ma gandesc deloc la partea estetica a dansului, si, in acelasi timp, in timp ce dansez, mi s-a creat acest reflex de a constientiza foarte repede ca tocmai am facut o miscare interesanta, care mi-a dat o idee interesanta si pe care ar trebui sa o notez.
Ce te indeamna sa faci meseria pe care o faci? Ce arde in tine atat de puternic incat daca nu ai face asta nu te-ai simti fericita?
Exista o alternativa daca nu ar fi dansul?
A.G: Este complicat, pentru ca e ca atunci cand toata viata mananci numai mancare gatita de bucatari profesionisti si brusc esti nevoit sa mananci doar ochiuri cu cartofi prajiti. Sau vice versa. Daca nu as putea face asta as fi extrem de nemultumita, dar, in acelasi timp, de multe ori m-am auzit spunand cu mare usurinta atunci cand nu aveam nicio satisfactie si aveam senzatia ca muncesc in gol, ca mai bine ma duc sa lucrez pe un vas de croaziera si macar stiu ca as fi bine platita. E usor de zis asa ceva, si cu toate astea nu cred ca mi-ar fi teama de o schimbare ca asta.
E foarte dificil insa, mai ales cand lucrurile incep sa se aseze si sa simti ca esti un fel de specialist in ceea ce faci si ca e ok, si ca ti se potriveste.
