Am vazut o minge Stradivarius
Teatrul Odeon rămâne pentru mine un loc al revelaţiilor în muzică, dans şi, evident, teatru.
Aici am descoperit acum 20 de ani frumuseţea misterioasă a dansului contemporan într-o vreme în care un fenomen precum Răzvan Mazilu dădea noi dimensiuni acestei arte în sălile din România.
Mă piteam ruşinat în întunericul sălii goale să nu mă vadă soţia şefului meu de atunci, doamna care se identifică cu promovarea dansului prin televiziune, Silvia Ciurescu… La Odeon, am plonjat în profunzimile teatrului, atunci când magia minţii unui geniu precum Mircea Eliade prindea contur în montarea nuvelei fantastice „La ţigănci”, cu Florin Zamfirescu pe afiş. Au trecut 18 ani de atunci, dar tatăl unui coleg, Titus Vâjeu, îşi aduce aminte şi acum de programul pe care l-a scris pentru acel spectacol formidabil.
2014 mi-a adus la Odeon o nouă revelaţie. Am cunoscut un muzician special, primul român care a câştigat concursul pentru cei mai buni tineri violonişti din Europa în istoria de 44 de ani a competiţiei iniţiate de faimosul violonist şi dirijor Sir Yenudi Menuhin.
Răzvan Stoica este numele lui şi cu vioara sa Stradivarius, câştigată în urma unui alt concurs, o sală plină ochi s-a plimbat prin toate „Anotimpurile”, fie că au fost cele baroce ale lui Vivaldi, fie că au fost cele de secol 20 ale argentinianului Astor Piazzola.
Muzică clasică şi tango, faţă în faţă ca într-un memorabil Italia-Argentina de la Modialul din ’90, atunci când rafinamentul baroc al jocului lui Roberto Baggio s-a întâlnit cu efervescenţa dramatică de tango a geniului lui Maradona, într-un Napoli extaziat de farmecul acestui eveniment memorabil.
Poate părea cam abruptă această alunecare spre stadion, dar la finalul serii m-am dus să cumpăr un CD la standul unde excepţionalul violonist semna autografe. A ridicat privirea când am ajuns în faţa sa şi mi-a spus că… „adoarme pe sport.ro”, că este un privitor constant şi că este înnebunit după fotbal. Şi apoi a mărturisit complice inevitabilul, dragostea sa pasională pentru Steaua…
Ador această intersecţie dintre arta elitistă şi această artă a vulgului, fotbalul. Maestrul Dan Grigore, extraordinarul pianist, îmi spunea, când am avut onoarea de a fi invitat la el acasă pentru un interviu, că oricând preferă un meci bun unui concert îndoielnic. Interesantă şi dinamica „repertoriulu”. Dan Grigore, rapidist, el venind dintr-o epocă în care un suflet de artist pasionat de fotbal nu putea ancora decât în Giuleştiul lui Rică Răducanu, Puiu Ionescu şi Sandu Neagu. Şi acum, această nouă stea a muzicii clasice din România, Răzvan Stoica, stelist inevitabil într-o vreme în care excelenţa în fotbal s-a mutat în Ghencea.
În urmă cu câţiva ani, naţionala României a jucat într-un meci oficial la Paris. Pe afişul partidei, România a fost reprezentată de un violonist. Atunci s-au auzit voci ofensate de anumite conotaţii pe care le-ar putea avea această imagine într-un Paris înţesat de cerşetori români care, uneori, mai apelează şi la o vioară. Azi m-aş simţi mândru ca, la un meci al naţionalei noastre la Paris, violonistul Răzvan Stoica, mare pasionat de fotbal, să fie imaginea României pe acel afiş.
Etichete: Razvan Mazilu, Răzvan Stoica,
