Micul Paris, marea hazna
Știam dintotdeauna că Bucureștiul e un oraș de căcat.
Cu oribilitățile arhitecturale aduse de cacofonica din toate punctele de vedere epocă comunistă, dar și de dezvoltarea în devălmășie, fără niciun respect pentru estetică și legalitate de după căderea “comunismului întinat”, superba sintagmă a primului președinte ales de români.
Totul asezonat cu o lipsă totală de respect și de rigoare față de ce ar trebui să fie civilizația urbană.
De câțiva ani mi s-a accentuat însă senzația că Bucureștiul este literalmente un oraș de căcat. Am fost într-o grămadă de locuri în lumea asta, de la Tiraspol la San Francisco și de la Beijing la Dublin, dar atâta căcat cât poți vedea pe trotuarele Micului Paris n-am mai văzut pe nicăieri. De fapt, n-am văzut deloc căcat prin toate aceste orașe. Sigur că există cotloane prin lumea asta la fel sau mai pline de rahat, dar eu vorbesc de zone centrale dintr-o capitală din Uniunea Europeană.
Acolo unde auzi politicieni gomoși vorbind despre proiecte uneori de o grandoare involuntar ridicolă precum “autostrada suspendată paralelă cu șoseaua de centură” a actualului primar general, dar faci slalom printre căcați când cobori din fantasmagoriile suspendate ale vizionarilor de la primărie.
Câinii și oamenii se întrec în ornarea orașului cu un plus de efect acum pe albul ușor maculat al omătului.
Recent, am văzut un domn care în miezul zilei, lângă bulevardul Mihai Bravu și-a ridicat paltoanele și a executat niște turnulețe direct pe caldarâm. Omul stă de ani de zile pe bulevard, casa lui e pe trotuar, e o enigmă cum rezistă după ce temperatura coboară în unele nopți și spre – 20 de grade. Admir des limuzina Alfa Romeo a Poliției Comunitare din sectorul 2 care trece des prin zonă fără să-l întrebe vreodată de sănătate pe acest Robinson Crusoe naufragiat în centrul Bucureștiului.
Câinii își taie partea leului, ca să zic așa, din ornamentele organice ale Bucureștiului. E superb când te intersectezi cu câte un stăpân de câine care își străjuiește patrupedul în timp ce acesta produce. În imensa majoritate a cazurilor, stăpânul nu catadicsește să colecteze podoaba, și dacă îndrăznești doar să privești spre el în acele momente poți primi o uitătură tăioasă la schimb de-ți pleci rușinat ochii în pământ. Oamenii sunt relaxați, cum altfel în țara în care pedeapsa este un concept desuet acum și în mod oficial odată cu introducerea noului cod chiar penal.
Câinii comunitari vin să pună moțul pe acest proiect edilitar unic, “Bucureștiul, oraș de căcat”. Țurțurii cafenii sunt apărați cu îndârjire de “iubitorii animalelor”, cei care se duc în vacanță care pe la Barcelona, care pe la Paris, care pe la Londra și nu reușesc să dezlege marea enigmă: cum de în toate aceste orașe nu există căcați cu câini aferenți pe străzi iar în Micul Paris sunt cu haznalele și cu hoardele.
La București, s-a produs o advărată revoluție în conceptul de urbanism integrat: căcat presărat pe trotuare pentru a nu putea să-ți ridici ochii din pământ pentru a admira înfățișarea de căcat a orașului.
Etichete: bucuresti,
Dată publicare:
