Un bărbat s-a trezit în anul 1980, după un accident petrecut în 2019. „Am 23 de ani. Dar de ce sunt bătrân?”
Un bărbat din Italia care a fost în comă după ce a fost lovit de o mașină în Roma, în 2019, și-a pierdut amintirile din ultimii 39 de ani. Mintea lui Luciano D'Adamo este „blocată” în data de 20 martie 1980.
În urmă cu cinci ani acesta a fost lovit cu mașina de un șofer care a fugit de la locul accidentului. Când s-a trezit din comă, la spital, a realizat că i s-au șters din memorie ultimii 39 de ani din viață. „Sunt blocat în 1980, am 23 de ani. Dar de ce sunt bătrân?”, a spus el, potrivit Corriere Della Serra.
Bărbatul de 68 de ani și-a amintit momentul în care s-a trezit din comă în spitalul Santo Spirito din Roma și a fost întrebat de medici ce rude să informeze privind starea sa de sănătate.
„Când medicul m-a întrebat pe cine să anunțe din familie, i-am spus să o sune pe mama. O mașină m-a lovit și apoi a fugit. M-a prins și m-a trântit într-o mașină parcată. Am rămas la pământ, cu fața pe asfalt. Îmi amintesc că îmi era foarte frig, tremuram și că un polițist m-a acoperit cu haina lui. I-am dat doctorului numărul mamei, 3381270. M-a corectat: „063381270”. Eu am obiectat că nu suna din afara Romei. S-a uitat la mine, surprins. I-am spus numele meu, Luciano D'Adamo, și că locuiesc în Monte Mario. I-am dat și anul nașterii mele, 1956. Totul era perfect. Aveam 23 de ani și voiam să ies devreme, nu aveam răni serioase, doar puțin confuz”, a povestit Luciano D'Adamo.
Medicul l-a întrebat apoi dacă este căsătorit, întrebare la care D'Adamo i-a răspuns că urma să se căsătorească cu iubita sa de 19 ani, considerând că este încă în 20 martie 1980.
„M-a întrebat dacă sunt căsătorit. I-am răspuns că urma să fac acest lucru peste patru luni, pe 20 iulie. I-am mai spus că logodnica mea are nouăsprezece ani. El a ridicat privirea, surprins, din dosarul medical și a zâmbit: „Hai să vezi! Uau, felicitări.” Nu înțelegeam ce anume era de râs. Apoi mi-a spus că este cineva care vrea să mă vadă. Am crezut că este mama. În schimb, a intrat o doamnă care mi-a spus „Ciao, Luciano, cum te simți?”, a mai povestit el.
„„Cine mai e și asta?” m-am întrebat. M-am uitat la medic, derutat. El se uita la ea, ea la el. Ne uitam unul la altul, dar totul era ciudat. El i-a făcut semn să iasă și mi-a spus că au greșit camera. Am obiectat că m-a strigat pe numele meu, Luciano. Dar el a replicat imediat că există un alt pacient, coincidență, tot dintr-un accident și cu același nume ca mine. „Ciudat”, m-am gândit. După un timp a intrat un tânăr care, foarte agitat, mi-a spus „Salut, tată, cum te simți?” „Uite un nebun”, mi-am spus. Avea în jur de treizeci de ani, cum putea fi fiul meu, dacă eu am douăzeci și trei? Scoate din buzunar un aparat pe care avea câteva fotografii pe care mi le arată. Nu recunosc nimic, nu înțeleg cine este și despre ce vorbește. Mă întreb doar unde este filmul acelei camere foto atât de miniaturizate. Poate că și el a greșit camera, sărmanul, Luciano. Habar n-am”, a continuat el.
D'Adamo spune că a doua zi a putut să se ridice din pat, iar în drumul spre baie a trecut pe lângă o oglindă. A rămas uimit cănd și-a văzut reflexia.
„Era un bărbat în vârstă, nu eu. Era o altă persoană. Am țipat, au venit asistentele și au încercat să mă calmeze. Eram terorizat, părea un film de groază. Mi-au explicat că eram în 2019. Dar cum era posibil? Pentru mine era 20 martie 1980. Îmi aminteam perfect. Îmi încheiasem tura la Fiumicino, unde lucram, mă întorsesem acasă, apoi ieșisem și o mașină mă lovise la Monte Mario”, a mai sous D'Adamo.
A realizat că pierduse 39 de ani de amintiri și nu-i venea să creadă că ar putea avea 60 de ani.
Doctorii i-au explicat apoi lui D'Adamo că era anul 2019, dar pentru el părea imposibil - căci, pentru victima accidentului, încă era 20 martie 1980.
A realizat că pierduse 39 de ani de amintiri și nu-i venea să creadă că ar putea avea 60 de ani.
„Doctorii nu puteau explica ce mi se întâmpla, i-au spus doamnei și băiatului că va trece, că tot ce trebuia era multă răbdare”, a spus el.
Dar au trecut cinci ani de când D'Adamo s-a trezit, și el afirmă că nu s-a întâmplat nimic: „Memoria mea este blocată în acea zi din martie 1980 și nu s-a schimbat deloc de atunci.”
Soția lui i-a explicat că accidentul avusese loc cu aproape patruzeci de ani înainte, iar în timp ce îi vorbea, el a dezvăluit că o recunoștea.
„Era ea, fata de 19 ani la care mergeam în dimineața accidentului, cel puțin la „accidentul meu””, a spus el, amintindu-și cum îi arătase fotografiile de la nunta lor.
D'Adamo a spus că încă nu și-a recăpătat încă amintirile din ultimii aproape 40 de ani, dar a mers la o clinică specializată și a văzut progrese.
El și soția sa au pregătit dosare în care au documentat aniversările și alte momente importante în încercarea de a-i trezi memoria, dar D'Adamo a dezvăluit că acestea revin doar uneori „sub forma unor flash-uri”.
A trăit cele mai intense flash-uri cu două amintiri clare ale nașterii celor doi fii ai săi, Simone și Marco.
„Fiecare detaliu mi-a revenit în minte, le-am retrăit, nu doar mi le-am amintit. Memoria mea este ca un tonomat, unul din acelea din verile anilor șaptezeci. Pui suta de euro, discurile se învârt, se învârt, până când se opresc și doar unul coboară pe platan pentru a fi ascultat”, a adăugat el.
D'Adamo încă se obișnuiește cu ideea că are un fiu de 30 de ani, mai în vârstă decât era el în 20 martie 1980, ultima zi pe care și-o amintește – și este uimit de smartphone-uri și GPS pe măsură ce se familiarizează cu o lume complet nouă.
„La un moment dat am văzut că era o cutie neagră și nu înțelegeam ce era. Apoi soția mea a apăsat un buton și am realizat că era un ecran de televizor”, a spus el.
Cinci ani mai târziu, acesta încă lucrează cu doctorii și familia pentru a reconstitui timpul pierdut, construind noi relații cu soția, fiul și nepoții săi, și reintegrându-se încet în 2024. Astăzi, el spune că încă întâmpină provocări.
„Uneori spun că mi-ar plăcea să zbor cu avionul, nu am făcut-o niciodată. Soția mea îmi spune: ‘Despre ce vorbești? Am fost împreună la Paris.’ Iar eu îi răspund: ‘Tu ai fost acolo, eu nu.””, a declarat el pentru presa italiană.
Au fost multe lucruri pe care a trebuit să le redescopere. Luciano a fost un fan de o viață al echipei AS Roma – dar s-a trezit fără să aibă idee cine este Francesco Totti sau despre titlurile câștigate în 1982-83 și 2000-01. Nu își amintește atacurile din 11 septembrie sau anii lui Berlusconi la putere.
Ultimele amintiri ale lui Luciano înainte de accident erau de la munca sa ca ofițer de operațiuni la sol pe 20 martie 1980, la aeroportul Fiumicino.
A luat-o de la capăt, lucrând într-o școală. Și a ajuns să accepte, într-o anumită măsură, că nu mai este tânăr și că nu mai poate urca scările cum obișnuia.
Luciano nu a primit nicio despăgubire pentru accident și nici nu are vreo idee clară despre ce s-a întâmplat exact. Șoferul care l-a lovit și a fugit nu a fost niciodată găsit.
„Nu sunt fericit. Nu pot fi. Am aflat că mama mea a murit și nici măcar nu-mi amintesc când am fost la înmormântarea ei. Unul dintre frații mei, suntem patru rămași, nici măcar nu l-am recunoscut”, a povestit el.
