"L'Chaim - 4 luni cu autostopul și întoarcerea în Romania". O carte despre "minunea de a fi"


Ultimul update: Luni 03 Iunie 2019 21:56
Data publicarii: Sambata 11 Mai 2019 18:05
Categorie: Cultura
Silviu Reut - L'Chaim

În urmă cu aproximativ o lună, într-o librărie din centrul Bucureștiului a avut loc lansarea unei cărți deosebite.

Se numește "L'Chaim - 4 luni cu autostopul și întoarcerea în Romania" și a fost scrisă de Silviu Reut, un tânăr care, la mai puțin de 30 de ani, a decis să-și ia inima-n dinți și să facă ceea ce își dorea cel mai mult: să înceapă să vadă lumea, dar mai ales .. să cunoască oameni.

Și pentru că este un tip căruia nu-i plac tiparele (și nici milionar nu este, e-adevărat) a reușit să iasă teafăr din această aventură nu cu avionul, ci cu autostopul. Unora li se pare riscant acest mod de calatorie. Pentru el este ceva banal. A mers mult pe jos, a făcut semne șoferilor și a stat prin autobuze și trenuri timp de 4 luni in fiecare zi.

Silviu a călătorit prin 11 țări bazându-se în mare parte pe ajutorul unor oameni pe care nu-i cunoștea și care, de cele mai multe ori, nu vorbeau nici măcar limba engleză. Însă această carte nu este despre călătorii. Nu oferă "tips & tricks" despre cum să găsiți cazări mai ieftine, să mâncați cu bani puțini și să vedeți locuri "mișto" pentru like-urile de pe Instagram.

"L'Chaim" este o carte în primul rând despre oameni, iar apoi despre tot ceea ce ne înconjoară: viață, moarte, Dumnezeu și .. bucuria de a trăi. Ba chiar ... este mai mult decât atât.

“Încă din primele pagini ale cărții, călătoria fizică este dublată de curiozitatea de a-și explora sinele, de a-și valida ideile, pe care le abordează cu o finețe deosebită, atunci când ele sunt aduse în prim-plan de întâmplări și personaje întâlnite în periplul său. L’CHAIM nu este un jurnal de călătorie tipic, ci constă mai degrabă într-o serie de evenimente prin care autorul încearcă să-și domolească fricile și să disece trauma societății românești, de care nu vrea să fugă, ci pe care vrea mai degrabă să o expună, creând un dialog retoric în care ne putem regăși cu toții.” - Radu Păltineanu.

Silviu Reuț s-a născut în 1988, în București. După aproape 3 ani de studii în cadrul Universității București, enervat de rigiditatea învățământului instituționalizat, a abandonat studiile și a decis să învețe singur. A lucrat în presă timp de 7 ani, după care ... și-a luat lumea în cap.

Am încercat să aflu direct de la el ce a văzut, ce a simțit și mai ales ce a gândit în toată această aventură filosofică.

Cristian Matei: Înainte să vorbim despre conținutul propriu-zis al cărții, am o curiozitate legată de munca pe care ai depus-o pentru L'chaim. În primul rând, spune-mi cum ai reținut toate acele detalii ale discuțiilor pe care le-ai avut cu tot felul de oameni, detalii despre călătorii, prețuri și ale tuturor întâmplărilor petrecute în 11 țări. Sunt foarte multe amănunte, unele de finețe, cu informații punctuale, iar pe parcursul cărții nu am observat ca tu să fi menționat vreodată că ții un fel de jurnal de călătorie, totuși :)

Silviu Reuţ: "Așa e, nu am ținut un jurnal de călătorie pe parcursul aventurii, dar memoria și-a făcut treaba. Sigur, nu mi-am amintit și nu-mi amintesc fiece detaliu al fiecărei discuții, fiecare prepoziție, dar îmi amintesc marea parte. M-a ajutat și faptul că nu știu să fac conversație de complezență și că nici nu-mi place să fac asta, astfel că majoritatea discuțiilor pe care le-am avut au fost despre lucruri de care-mi pasă, care mă atrag, și asta m-a ajutat să nu le uit.

În ceea ce privește detaliile punctuale, prețuri și alte chestiuni de genul, mi s-au imprimat în minte nu pentru că ar fi fost deosebite în sine, ci pentru că au fost parte din călătorie, dintr-o călătorie care m-a marcat din toate punctele de vedere".

Cristian Matei: Apoi, o altă curiozitate a mea este legată de motivația care a stat la baza deciziei de a scrie o carte despre … tine. Am înțeles că ți-ai dorit întotdeauna să vezi locuri noi și să cunoști oameni noi, iar când ai rămas fără slujb ă a fost momentul potrivit pentru a pune în aplicare acest plan. Însă, ce te-a determinat să scrii o astfel de carte, care este foarte personală, după părerea mea. L'Chaim este ca și cum ți-ai spune gândurile cu voce tare în cea mai aglomerată piață, iar unele dintre acestea nu sunt chiar atât de plăcute pentru unii. Iar aici mă refer, de exemplu, la opiniile tale legate de identitatea românească sau chiar cea culturală, despre care o să vorbim puțin mai încolo.

Însă, de ce și-ar dori cineva să povestească despre ceea ce gândește despre corporatiști, de exemplu, pe care-i consideră inferiori dintr-un anumit punct de vedere (pentru că-și consumă viețile ca în Matrix, muncind într-un program fix, cu rate fixe la bancă, cu un număr fix de copii de crescut și alte platitudini de acest gen). De ce ai simțit nevoia să scrii despre ceea ce simți și gândești?

Silviu Reuţ: "Motivația a fost complexă. Sunt un cititor avid, iar o bună parte din cine și ce sunt se datorează și celor descoperite în cărțile altora. Am vrut, la rândul meu, să dau mai departe ce am învățat, cu speranța că aș putea aduce un plus de valoare în viața cuiva, o perspectivă diferită, un drag mai mare pentru minunea de a fi. De asemenea, fiind un cititor de cursă lungă și, implicit, un admirator al scriitorilor care m-au făcut să trăiesc sute de alte vieți, mi-am dorit să fiu și eu ca ei. Să fiu și eu scriitor.

O carte despre… mine. Da, ăsta a fost un aspect la care am meditat mult. M-am întrebat cine sunt eu și ce am eu de zis. În definitiv, mi-am dat seama că nu scriu o carte despre mine din orgoliu, pentru a mă ridica în slăvi. Mi-am dat seama că, așa cum a spus Thoreau, filosoful transcendentalist, în cartea lui „Walden”, eu sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine și că, deci, despre mine pot scrie cel mai bine. Mai ales că și subiectul cărții era despre ceva ce eu făcusem, deci îmi era imposibil să las eul în urmă. În aceeași idee, Gabriel Garcia Marquez spunea „a trăi pentru a-ți povesti viața”.

Mi-a fost într-adevăr greu să mă dezvelesc în văzul tuturor. E o poziție de vulnerabilitate totală, dar, uitându-mă în urmă la cărțile pe care le-am citit și care m-au impresionat cel mai mult, cred că e unul dintre aspectele care face ca o carte să fie reală, iar cititorii simt dacă îi minți sau dacă te ascunzi.

La partea cu corporatiștii, ideea era alta. De altfel, nici nu era vorba de corporatiști, ci de conformismul social neasumat, de imperativul social privind felul în care ar trebui să decurgă o viață „normală”: casă, mașină, rate, nevastă, copii, frustrare etc.

O să fac o paralelă cu ceva ce am citit despre Buddha, ca să fie totul mai clar. Siddartha le-a cerut discipolilor săi să nu ia absolut nimic de-a gata din ceea ce el spune, să nu accepte nimic din ceea ce el spune doar pentru că el, Buddha, este cel care o spune. Să treacă totul prin propriul filtru al rațiunii și să-și asume concluzia. Siddartha a spus că a urma anumite principii în care nu crezi și pe care nu ți le asumi, dar pe care ți le însușești doar pentru că le-ai auzit la altcineva, reprezintă o stare irațională.

La fel și eu, privind bucata din carte la care te referi, am criticat nu oamenii, ci felul în care se conformează la standard fără să-și asume asta. Asta consider eu inferior. Critica pe care am făcut-o este că mulți oameni nu aleg acest mod de viață asumat, ci că se supun orbește unei voci a gloatei care le spune cum ar trebui să-și construiască viața. Ei ajung să creadă că există un singur drum, când, de fapt, sunt atâtea alte alternative care i-ar face fericiți sau mai fericiți. Oricine stă și cântărește toate opțiunile și apoi își spune „da, mă voi conforma, voi merge pe modul standard” este cineva care face o alegere asumată, iar asta este perfect în regulă, fiecare are dreptul de a trăi fix așa cum vrea să o facă. Și conformismul este în regulă, atâta timp cât este o alegere pentru care îți asumi responsabilitatea personală.

Deci, accentul în toată bucata aia de critică a fost pus pe asumare. Pentru că dacă nu-ți asumi viața pe care o duci, inevitabil vei ajunge, la bătrânețe sau mai devreme, să o regreți. Și ce e mai trist decât să-ți regreți viața și să-ți dai seama prea târziu că ai fi putut-o trăi altfel?

Nevoia de a scrie ce simt și ce gândesc. Am scris despre mine, deci îmi era imposibil să nu scriu ce simt și ce gândesc. N-am făcut decât să ofer o perspectivă, știind foarte bine că poate unii o vor considera proastă și cu speranța că alții îi vor găsi o valoare. Până la urmă, cred că ăsta e un lucru care lipsește societății noastre: perspectivele diferite. Desăvârșirea intelectuală nu poate veni dacă suntem precum niște cai cu obloane la ochi."

Cristian Matei: Prima mea observație după citirea cărții este legată de două momente importante pentru ceea ce reprezintă L'Chaim. Și anume, mă refer la faptul că, după părerea mea, ceea ce te-a impresionat foarte mult în această călătorie de 4 luni a fost Auschwitz-ul și ceea ce reprezintă aceste foste lagăre pentru oameni în general - acesta fiind un prim moment. Iar al doilea vizează titlul cărții, care este o expresie în limba ebraică, dar care exprimă un optimism, o urare pentru viață, în contrast cu moartea și ororile din Auschwitz. Sunt și puncte comune (suferințele evreilor și expresia în ebraică), dar și opuse (moartea și viață). Despre ce este această carte? Cred că autorul știe cel mai bine.

Silviu Reuţ: "Eu nici măcar nu consider cartea asta a fi un jurnal de călătorie. Cred că genul literar în care poate fi încadrată este rihla, care provine din arabă și în care autorul, naratorul și călătorul sunt una și aceeași persoană.

Dar, ca să trec peste clasificări literare, o consider o carte de aventură, filosofie, în principal existențialism, minunea de a fi și nevoia de a fi așa cum vrei tu să fii. Sigur, îți poate lua ochii și o poți considera drept un jurnal de călătorie, dar mai degrabă am folosit aventura cu autostopul prin 11 țări drept context pentru anumite analize și critici filosofice. Iar Epilogul cărții este un îndemn existențialist către a trăi, către a trăi intens, indiferent de ce ți se întâmplă. De asta și paralela dintre moarte și viață. Viața are valoare doar atâta cât timp există și moartea, dar, de asemenea, are valoare doar atâta cât timp este trăită.

Auschwitz m-a dat peste cap. Și, fiind pasionat de metafizică și existențialism, n-am putut ca în toată oroarea de acolo să nu simt un impuls și mai puternic de a trăi. Când vezi locul în care atâția oameni s-au stins prematur, cum să nu realizezi că tu, în comparație cu ei, ești încă în viață, deci ai încă parte de darul suprem. Cum să nu simți tu, mai mult ca niciodată, că vrei nu doar să trăiești, ci să sorbi viața?

În concluzie, cartea este un amestec de multe lucruri: călătorie, filosofie, autobiografie, critică, explorarea sinelui. Să nu uităm că unul dintre cele mai vechi îndemnuri din filosofia clasică este „cunoaște-te pe tine însuți”. E o carte cu o perspectivă, a mea."

Cristian Matei: Când am început să citesc L'Chaim mi-am spus OK, e o carte despre călătorii. Apoi am ajuns la partea despre Anna și mi-am spus că m-am înșelat, este o carte de dragoste. Au urmat, însă, gândurile tale despre Colectiv și felul în care această tragedie ți-a schimbat viziunea despre viață și - implicit - despre moarte. De altfel, moartea este o temă pe care am observat-o pe tot parcursul cărții, alături de Dumnezeu și fericire/nefericire. Cu alte cuvinte ...filosofie - concepții despre lume și viață.

Nu crezi că titlul cărții, "L'Chaim, 4 luni cu autostopul prin Europa și întoarcerea în România" reflectă prea puțin din conținutul celor 270 de pagini? De ce ai ales să sugerezi că este o carte de călătorii, când de fapt acesta a fost doar un motiv pentru a scrie acest volum?

Silviu Reuţ: "Așa e, m-am gândit și eu la asta. Titlul reflectă foarte mult prima parte a cărții și mai puțin pe cea de-a doua sau poate invers, mai mult pe a doua și mai puțin pe prima. Însă aici sunt două probleme. Prima este cartea în sine, care, cum ziceam mai sus, e un amestec de multe lucruri, nu doar una despre aventuri pe drum. A doua problemă derivă din prima. Orice titlu aș fi ales, ar fi fost injust pentru unul dintre segmentele cărții.

Narațiunea fiind pe atâtea arii diverse, era cam imposibil să găsesc un titlu care să le oglindească pe toate, însă, totuși, cred că am făcut-o. Titlul „L’chaim”, adică „Pentru viață” în ebraică, mi se pare potrivit pentru întreg conținutul cărții. Doar subtitlul, „4 luni cu autostopul prin Europa și întoarcerea în România”, este mai limitat la prima parte a cărții.

Cei care nu au citit cartea ar putea crede din titlu și subtitlu că este doar o carte de călătorie. Dar după ce ar citi-o cred că ar putea vedea că subtitlul este mai mult despre prima parte a cărții, pe când titlul se aplică întregii cărți, cu precădere celei de-a doua părți, unde este vorba și despre Colectiv, și despre societatea noastră, care a creat condițiile pentru Colectiv, și despre Teodora Maftei și alți oameni pe care i-am cunoscut și care au murit în urma incendiului, și despre încercarea mea de a-mi găsi locul în această societate retrogradă."

Cristian Matei: Mi-a plăcut faptul că la începutul fiecărui capitol este scris numele unei melodii și al formației (artistului) care o cântă. Chiar ai ascultat acele piese în timpul călătoriilor respective sau le-ai ales în mod special, când ai scris cartea, ca să reflecte oarecum atmosfera și experiența pe care le-ai trăit în acele momente?

Silviu Reut: "Pe unele le-am ascultat în timpul călătoriilor, iar pe unele le-am descoperit după și, în timp ce scriam cartea, le-am adăugat în manuscris fix pe post de atmosferă, dar și pentru că, pentru mine, muzica și literatura sunt oarecum inseparabile. Mi se par cele mai apropiate forme de artă.

Formații precum Dream Theater, Gogol Bordello sau Mumford and Sons le cunoșteam de mulți ani, însă altele precum Cigarettes after Sex sau Kaleo sunt descoperiri mai noi, dar care am considerat că se potrivesc cu poveștile din capitolele de care sunt atașate."

Cristian Matei: Un alt aspect pe care l-am reținut după ce am citit această carte este faptul că ești total nemulțumit despre ceea ce înseamnă în prezent societatea românească. Pe parcursul călătoriilor tale ai făcut foarte multe comparații între noi și alte popoare, scoțând în evidență minusurile românilor și chiar te-ai autoironizat în fața străinilor pentru că ești român și te-ar putea considera automat infractor. Și cu toate că te bate gândul să te muți în altă țară "mai civilizată", ți-ai făcut datoria de "cetățean model" atunci când a fost nevoie, la alegeri, și ai participat la unele dintre cele mai mari proteste de după Revoluție, cele din 2017. Aceste aspecte sunt menționate și în carte.

Chiar crezi că situația din România este fără speranță ? Chiar crezi că nu se poate trăi aici? Pentru că, până la urmă, cartea ta se numește L'Chaim, care este o expresie în ebraică ce se poate traduce prin "Pentru viață" - adică optimism, speranță ..

Silviu Reuţ: "Se numește „L’chaim”, dar dintr-o perspectivă metafizică, individuală, nu dintr-una socială. Societatea românească e înapoiată, în principal din ură și ignoranță. Urâm gratuit tot ce e diferit. Urâm homosexualii, țiganii, evreii, ungurii, străinii, corporațiile, deși eu nu-mi amintesc ca cele mai mari dezastre din istoria României să fi fost comise de aceste segmente de oameni sau de corporații. Nu-mi amintesc ca Ceaușescu, Iliescu, Dragnea să fi fost/să fie homosexuali, țigani sau unguri. Dar, din frica de a recunoaște că noi suntem de vină, căutăm țapi ispășitori.

Mi-am făcut datoria civică pentru a nu-mi putea face reproșuri mai încolo, dar și pentru că, în 2017, chiar am avut speranță. A merge la vot nu are legătură cu societatea, este despre tine ca individ, ca tu să îți exprimi o opinie. E absurd să nu depui nici măcar minimul efort de a vota și apoi să te plângi că nu se schimbă nimic.

Cred în schimbare și ea este inevitabilă. Nu poți compara România de acum cu cea din anii 2000, însă schimbare asta, oricât de inevitabilă și de reală, se petrece în ritm de melc. Am deja 30 de ani, poate mai trăiesc 30-40. Mă gândesc că aș vrea să-mi petrec timpul pe care-l mai am într-o societate mai armonioasă, care deja este, în momentul de față, într-un punct pe care România probabil îl va atinge în 20-30 de ani.

N-aș zice că România este fără speranță sau că nu se poate trăi aici. Cum am scris și-n carte, sunt conștient că la fel cum puteam avea norocul de a mă naște în Elveția sau Suedia, puteam de asemenea avea ghinionul de a mă naște în Siria, Sudan sau Somalia. România e undeva la mijloc, între bine și rău. Dar acum, că porțile Europei ne sunt deschise, e destul de greu să oprești pe cineva din a merge la mai bine doar în ideea că și aici e tot mai bine, dar mereu cu zeci de ani în urma altora. Și nu vorbesc despre bani. Fenomenul de „brain drain” nu se petrece din cauze financiare, ci pentru că oamenii vor să trăiască într-o societate mai tolerantă, mai armonioasă, unde să aibă o calitate a vieții. Degeaba o duci bine financiar dacă în jurul tău sunt copii care contemplează suicidul din cauza lipsei imunoglobulinei sau copii care mor căzând în fosa septică din curtea școlii. Nu poți fi pe deplin fericit sau împăcat într-o societate nefericită și dușmănoasă și nici nu o poți schimba de unul singur. Ce să vorbim de educație, sănătate, armonie socială, șansa la viață etc, când, în București, nici măcar nu poți să mergi pe trotuar.

La fel ca mulți alții, eu simt că nu-mi găsesc locul în societatea nostră. E o nepotrivire de caracter.

Asta e doar perspectiva mea, nu aș vrea să descurajez pe nimeni, există oameni minunați aici, iar pe unii precum Iana Matei, Bogdan Tănasă, Valeriu Nicolae sau Iulian Angheluță i-am menționat în carte, dar sunt doar o mână de oameni la o societate de 20 milioane. Schimbarea e reală, dar e infinit prea înceată pentru mine. Mare parte a societății este pasivă, iar pasivitatea este o formă de complicitate.

A fost foarte interesantă ultima tură pe care am dat-o în Portugalia, unde societatea este foarte liberală și tolerantă, unde consumul de droguri nu este incriminat, tocmai pentru a crea cadrul legislativ de ajutorare a dependenților, iar homosexualitatea nu se lasă cu scuipat în ochi.

Am parcurs țara din nord în sud pe decursul a zece zile, am văzut oameni care fumau iarbă în parcuri din Porto și, șocant, societatea portugheză nu decăzuse în anarhie. Am văzut homosexuali mergând de mână pe o plajă din Lisabona sau lesbiene sărutându-se în tren și absolut nimeni din jur nu reacționa ca și cum ar fi fost cumva treaba lor ce fac alți oameni și, șocant, societatea portugheză nu decăzuse în anarhie. Nu a fost plănuit, dar m-am întors în România fix în sâmbăta cu referendumul anti-gay. A fost șocant, m-am simțit ca și cum venisem de pe Marte. Trecusem în cinci ore, cât durase zborul, de la o societate armonioasă, în care fiecare își vede de treaba lui, la încercarea de linșaj constituțional a unui segment de oameni, a căror singură „vină” era că sunt altfel decât majoritatea."

Cristian Matei: Ce a fost cel mai greu pentru tine în această aventură prin 11 țări? Împărțirea strictă a cheltuielilor, dezamăgirile provocate de unii oameni sau poate frigul, foamea și setea pe care le-ai îndurat în unele locuri? Povestește-ne cea mai urâtă experiență pe care ai trăit-o.

Silviu Reuţ: "N-aș putea spune că am avut momente grele. Dar greu-ușor sunt concepte subiective. Ce e ușor pentru mine poate fi greu pentru altcineva. O dezamăgire a fost povestea de dragoste cu Anna, care nu a mers așa cum aș fi vrut la momentul respectiv, dar care acum mă bucur că nu a mers. Au mai fost niște rătăciri pe munții din Albania și printr-o pădure din Polonia, experiențe care totuși n-au fost grele, ci mai degrabă interesante.

N-am pățit lucruri cu adevărat rele. Nu știu dacă din așa-zis noroc sau din cauza felului meu de a fi. A fost o încercare de jecmăneală prin Albania, în Thethi, care a fost apoi compensată de un albanez minunat din Shkoder, care m-a lăsat să dorm gratis în curtea lui.

Cel mai des am avut parte de întâmplări amuzante, cum ar fi niște albanezi care erau fani ai manelelor românești și care au fost dezamăgiți că nu le împărtășeam gusturile sau mașina care m-a luat la autostop spre Ohrid și în care am fost la un pas de a asculta Florin Salam, însă, din fericire, CD-ul era zgâriat și nu a funcționat."

VIDEO: De ce se numește această carte "L'Chaim":

Cristian Matei: La final, spune-ne ce ai învățat - ca om, nu ca turist :) - din toată această aventură. Cu ce ai rămas după toate experiențele plăcute și neplăcute pe care le-ai trăit în atâtea locuri străine, în afară de amintiri, bineînțeles..

Silviu Reuţ: "O să-ți zic ce am învățat ca om nu doar din aventura cu autostopul, ci și din întâmplările de după întoarcerea în România, care sunt prezentate în a doua parte a cărții.

Poate că multe or să sune ca niște clișee, dar e neimportant. Când am scris cartea, am scris-o cum am vrut eu, fără să-mi pese că naționaliștii s-ar putea simți atacați de critica mea la adresa României și alte lucruri de genul. N-am făcut compromisuri cu mine, așa că nu voi face nici aici, doar de teamă că unii le-ar putea considera clișee.

Poate cea mai mare lecție pe care am învățat-o a fost libertatea. Adevărata libertate. Libertatea e un concept extrem de vânturat prin societate, dar cred că mai nimeni nu o cunoaște în mod real. Când am rămas fără serviciu și am plecat la drum, când nu conta cât era ceasul, dacă era miercuri sau sâmbătă, dacă era iulie sau septembrie, am descoperit adevărata libertate.

Când tot timpul îți aparține, când nu ești nevoit să-l amanetezi și poți face absolut orice ai chef cu el, atunci te poți considera cu adevărat liber. Și e un sentiment imposibil de explicat.

Apoi au fost oamenii care m-au luat la autostop, simpla lor bunătate și mintea lor deschisă, cel puțin în această privință. Oamenii te ajută atunci când te simt vulnerabil, când ești în postura de a le cere ajutorul. În ciuda percepției generale, crima cu premeditare, potrivit statisticilor mondiale, are un procentaj minuscul, care începe cu multe zerouri. Puțini oameni, la nivel global, îți sar în ajutor, dar infinit mai puțini ți-ar face un rău iremediabil, cum ar fi să te omoare. Cei mai mulți sunt pasivi, nu te ajută, dar nici nu te atacă. Așa că autostopul nu e nici pe departe atât de riscant pe cum se crede și e un mod al naibii de incitant de a călători, care-ți schimbă modul de a gândi și felul în care vezi lumea.

Am învățat, după Auschwitz, Colectiv și multe alte lucruri de dinaintea lor, să nu iau viața de-a gata. Să păstrez vie în mine ideea că e uimitor că sunt în viață și că e cea mai mare și mai fascinantă aventură care-mi este dată. Am învățat că, așa cum se spune că tinerețea este irosită pe cei tineri, viața este irosită pe cei vii. Așa că mi-am propus de acum mulți ani să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc, și să nu-mi mai pierd timpul, cea mai prețioasă resursă finită pe care o avem, făcând ce nu-mi place sau alături de oameni lângă care nu vreau să fiu.

Și am învățat/aflat că, potrivit cuvintelor sociologului Abraham Maslow, vreau să fiu tot ceea ce pot fi, iar cunoașterea, fie prin cărți, fie prin tot felul de aventuri, prin lume sau prin munți, fie prin propria introspecție, mă poate ajuta la asta. Și, bineînțeles, dorința de a fi un om bun. Până la urmă, a fi o persoană decentă e mai presus decât întreaga cunoaștere umană."

Cristian Matei: Mulțumesc pentru timpul acordat. Așteptăm următoarea carte.

Silviu Reuţ: "Și eu îți mulțumesc. Am deja niște idei și de ficțiune, și de non-ficțiune, dar inspirația este o muză capricioasă. Dacă se va îndura să-mi mai dea târcoale, probabil că vor mai exista cărți cu numele meu pe ele."

Sursa: Pro TV

VIDEO PROTVPLUS.RO