Greşeala Georgiei: Rusia nu e Serbia - editorial de Eliza Frâncu
Sute de morţi, o capitală distrusă, baze militare făcute una cu pământul şi o comunitate internaţională care nu poate interveni în conflictul deschis dintre Rusia şi fostul său satelit Georgia. Pare o imagine desprinsă din al Doilea Război Mondial.
Din păcate, se întâmplă în zilele noastre, cam la 1500 de km de România. Tensiuni vechi de câteva decenii s-au dezgheţat, brusc, în câteva ore. Semne au existat de câteva luni – atacuri, dar de mici dimensiuni, de „tatonare” – câteva rachete a căror origine a fost vehement negată de fiecare dintre părţi, drone doborâte şi o înarmare tot mai evidentă. Georgia, ca stat aspirant la NATO şi sub aripa protectoare a Americii încă de la Revoluţia Trandafirilor, a primit de la state din Alianţa Nord-Atlantică arme, avioane, muniţii, echipamente militare.
Rusia nu a stat nici ea cu braţele încrucişate şi şi-a pregătit avioanele de luptă şi a trimis tot mai multe trupe de „protecţie a păcii” în regiunea separatistă pe care o spriijină, financiar şi politic, încă din anii ‘90. Comunitatea internaţională aproape că se obişnuise cu hărţuielile cotidiene dintre georgieni şi osetini (oricum, în marea lor majoritate, ruşi). Până ieri, când Georgia a atacat cu rachete şi trupe o bucată din teritoriul său de stat suveran, cel puţin pe hârtie. Dar Rusia, care nu e Serbia, s-a decis brusc că doreşte să-şi protejeze civilii şi forţele militare.
Ce a urmat şi este încă în plină desfăşurare: un război în toată regula. Tancuri ruseşti intră nestingherite pe teritoriul unui alt stat (până la alte „ordine”, Osetia de Sud face parte, de drept, din teritoriul georgian), avioane ruseşti bombardează chiar teritoriul Georgiei, victime civile, refugiaţi.
O agresiune armată după toate tipicurile, cu atacuri aeriene şi terestre care nu au putut fi prevenite şi nici stopate de comunitatea internaţională. O agresiune împotriva căreia Occidentul nu poate mişca un deget. Nici măcar SUA nu s-au aventurat de această dată şi au anunţat că militarii americani plantaţi în Georgia (pentru a „antrena” trupele georgiene) nu vor interveni în conflict. Liderul georgian Saakaşvili, şcolit în SUA şi proeuropean convins, s-a pomenit deodată singur în faţa ursului rusesc. Toate organizaţiile au cerut, bineînţeles, încetarea focului, dar atât.
Rusia nu poate fi atacată, nici măcar verbal în acest caz. Au trecut doar câteva luni de când Occidentul a deschis cutia Pandorei, odată cu sprijinirea independenţei Kosovo. Dacă până atunci avusese întâietate în orice decizie principiul potrivit căruia frontierele unui stat sunt imposibil de redesenat, dreptul internaţional a fost răsucit cu 180 de grade ca să permită un principiu diametral opus: dreptul unei „naţiuni” la autodeterminare. Iar Rusia nu face altceva decât să îşi pună în aplicare ameninţările repetate obsesiv: dacă acordaţi independenţă Kosovo, vom avea grijă ca şi Osetia de Sud şi Abhazia să se bucure de aceleaşi drepturi. Artizanul independenţei Kosovo – SUA – a micşorat vocea în faţa acţiunilor Moscovei, făcând doar declaraţii călduţe de genul „sprijinim integritatea teritorială a Georgiei”.
Consiliul de Securitate al ONU s-a dovedit la fel de ineficient ca întotdeauna: dreptul de veto al SUA care se loveşte de dreptul de veto al Rusiei şi din „confruntare” apare un apel călduţ către părţile beligerante să înceteze focul. Rusia nu este însă pregătită să depună armele pe care chiar Occidentul i le-a dat. Scopul Rusiei nu este nici pe departe cel declarat, de a-şi apăra cele câteva sute de oameni rămaşi în Osetia (restul fiind evacuaţi, încă de acum câteva zile). Acesta este doar pretextul pentru un efort ce îi este subminat zilnic de Occident: împiedicarea, cu orice preţ, a aderării Georgiei la NATO. Dacă în cazul Ucrainei există politicieni iubitori de Maica Rusie până la moarte, dispuşi să pună relaţiile cu Rusia înaintea celor cu Occidentul, în cazul Georgiei, loviturile politice nu mai sunt posibile. Iar Rusia se poate pomeni, peste noapte, că i se instalează baze NATO chiar lângă graniţe.
Un conflict armat care ar continua ar ajuta Rusia, oricât ar părea de ciudat, şi pe plan economic. Nu departe de Osetia de Sud, din care curând nu va rămâne probabil decât o fantomă, se află conducte de gaze naturale şi de petrol strategice. Care nu sunt însă ale Rusiei. Una dintre ele este Baku-Tbilisi-Ceyhan, care alimentează Europa cu petrol caspic, dar nu rusesc. Un simplu atentat cu o bombă de mici dimensiuni, cum a fost cel revendicat recent de kurzi, o poate „indisponibiliza” timp de câteva săptămâni.
