Măsura măreției lui Mircea Lucescu stă și aici: astăzi toată lumea vorbește despre match analysis, însă el a inventat-o. O făcea încă din România, pe vremea lui Ceaușescu, cu mijloacele de atunci. Împrumuta de la cea mai apropiată școală opt dintre cei mai buni elevi și îi plasa în diferite sectoare ale stadionului, fiecare având sarcina să noteze, la fiecare sfert de oră, pozițiile jucătorilor. A doua zi aduna notițele, își forma o imagine clară asupra meciului și le explica jucătorilor de la Dinamo București cum au evoluat, scrie Gazzetta dello Sport.
Odată cu tehnologia, lucrurile s-au schimbat, iar când a ajuns în Italia, la Pisa, în 1990, înainte de a cere atacanți sau fundași, i-a solicitat președintelui Anconetani un videorecorder. Toate acestea le povestea într-o seară rece de vineri, într-un restaurant italian din Donețk, unde mânca stridii. A întârziat un sfert de oră, motivat: vinerea, la operă, este balet. Era și ușor iritat pentru că reușise să-l vadă doar la televizor, fiind ocupat mai devreme cu o sarcină mai puțin artistică: o victorie cu 4-1 în derby-ul cu Metalurg.
Pe bancă la 80 de ani
Mircea Lucescu a fost „Nikola Tesla al fotbalului”, un geniu neconvențional care a inovat atât pentru sine, cât și pentru alții. Un revoluționar inteligent, un vizionar care nu se limita la obișnuit, ci știa să vadă dincolo.
Despre el ar putea vorbi palmaresul — 36 de trofee câștigate cu opt echipe diferite — sau sutele de jucători lansați în fotbalul mare, spectacolele create pe teren ori ultimul gest de devotament: la câteva luni după o problemă respiratorie gravă, la 80 de ani, a revenit pe banca României pentru a încerca calificarea la Cupa Mondială.
Dar poate cel mai grăitor simbol este statuia sa din Donețk, amplasată în fața Donbass Arena, la câteva sute de metri de cea a lui Lenin din piața centrală. Câți oameni de fotbal au o statuie în timpul vieții sau al carierei?
Ca jucător, a fost o extremă stângă neobosită, cu o pregătire fizică remarcabilă pentru acea vreme. La Dinamo, centrările sale l-au ajutat pe Dudu Georgescu să câștige Gheata de Aur. După cutremurul din București, care l-a lăsat fără locuință, s-a mutat la Hunedoara, unde a jucat, a antrenat, a scris editoriale și chiar a compus imnul echipei.
Acolo a început să-și contureze stilul neconvențional, care avea să-l transforme într-unul dintre cei mai influenți antrenori din istoria fotbalului.
