În stomatologia modernă, obiectivul principal rămâne păstrarea dintelui natural atunci când acest lucru este posibil, sigur și predictibil. Totuși, există situații în care extracția este soluția corectă, tocmai pentru a opri o infecție, a preveni complicații și a face loc unei reabilitări stabile.
Dinții naturali au un rol esențial în masticație, vorbire și stabilitatea mușcăturii. Pierderea unui dinte poate genera, în timp, schimbări în arcadă: dinții vecini se pot deplasa, dintele opus poate „coborî” în spațiul rămas, iar distribuția forțelor la masticație se poate dezechilibra. De aceea, recomandarea de îndepărtare a unui dinte nu ar trebui privită ca un gest „de rutină”, ci ca o decizie medicală care trebuie justificată prin diagnostic și prognostic.
În multe cazuri, discuția despre extractie dentara apare după o evaluare completă, nu doar după un episod dureros. Medicul analizează clinic dintele și țesuturile din jur, recomandă investigații imagistice (radiografie, uneori CBCT), verifică starea rădăcinilor, nivelul osului de susținere, gradul de inflamație și posibilitatea de restaurare. Important este răspunsul la o întrebare-cheie: dintele poate fi tratat și menținut funcțional pe termen lung, într-un mod predictibil, sau riscul de recidivă și complicații este prea mare?
Când extracția este soluția corectă
Există situații în care păstrarea dintelui ar presupune tratamente repetate, cu șanse reduse de succes, și menținerea unei surse de infecție sau instabilitate în cavitatea orală. Una dintre cele mai frecvente indicații este distrucția coronară severă: carii extinse sau fracturi care coboară sub nivelul gingiei și fac imposibilă reconstrucția durabilă. Chiar dacă, temporar, dintele poate fi „închis” sau stabilizat, lipsa unui suport structural solid duce adesea la fracturi recurente și la complicații.
Boala parodontală avansată reprezintă o altă indicație importantă. Atunci când osul din jurul dintelui este resorbit semnificativ, iar dintele devine mobil, problema nu mai este doar „dintele”, ci întregul aparat de susținere. În formele severe, menținerea unui dinte cu prognostic nefavorabil poate întreține inflamația, poate agrava pierderea osoasă și poate compromite dinții vecini. În aceste cazuri, extracția poate fi pasul necesar pentru stabilizarea sănătății orale și pentru o reabilitare corectă.
Infecțiile recurente sau leziunile persistente la vârful rădăcinii pot conduce, de asemenea, la indicație de extracție, mai ales când dintele a fost deja tratat endodontic, iar retratamentul nu oferă șanse rezonabile de succes. Uneori, problema nu este lipsa unei soluții, ci lipsa unei soluții predictibile: dacă riscul de recidivă este mare, iar infecția poate afecta osul și țesuturile învecinate, extracția devine o opțiune responsabilă.
Nu în ultimul rând, anumite situații ortodontice sau protetice pot include extracții planificate, însă acestea sunt decizii integrate într-un plan de tratament clar, cu obiective funcționale și estetice precise.
Când dintele poate fi salvat: alternative reale în stomatologia actuală
Pe de altă parte, multe situații care în trecut duceau rapid la extracție pot fi astăzi tratate conservator. Un dinte cu carie profundă nu este automat „pierdut”. Dacă rădăcina este stabilă, iar țesuturile din jur permit vindecarea, tratamentul endodontic (tratamentul de canal) poate elimina infecția din interiorul dintelui. Ulterior, reconstrucția corectă — uneori completată cu o coroană — poate reda funcția și poate reduce riscul de fractură.
Fracturile sunt un capitol în care diagnosticul fin contează enorm. O fisură superficială sau o fractură limitată la coroana dintelui poate fi reparată prin restaurări moderne (obturații, onlay/inlay, coroane), cu rezultate foarte bune. În schimb, fracturile care coboară sub nivelul osului sau cele care implică longitudinal rădăcina au, de regulă, un prognostic rezervat. Tocmai de aceea, decizia corectă se bazează pe evaluare, nu pe presupuneri: „se poate repara” doar dacă există condiții reale pentru o etanșare bună, o reconstrucție stabilă și o menținere sănătoasă a gingiei.
Și parodontologia modernă oferă șanse importante de salvare în formele ușoare și moderate de boală parodontală. Tratamentul corect (igienizare profesională, controlul plăcii bacteriene, terapii țintite și monitorizare) poate stabiliza dinții și poate reduce inflamația, astfel încât aceștia să rămână funcționali. Diferența o face, de cele mai multe ori, momentul: cu cât pacientul ajunge mai devreme, cu atât cresc șansele de păstrare.
Cum se ia decizia corectă: criterii medicale, nu impresii
Decizia între salvare și extracție se sprijină pe câteva criterii clinice solide. Primul este restaurabilitatea: există suficientă structură dentară sănătoasă pentru o reconstrucție durabilă? Al doilea este prognosticul biologic: țesuturile de susținere (os, gingie) permit menținerea dintelui în condiții de sănătate? Al treilea este riscul pe termen lung: cât de probabil este ca problema să reapară, în ciuda tratamentului?
Contează și contextul pacientului. Bruxismul (scrâșnitul dinților), fumatul, igiena orală, anumite afecțiuni generale și medicații pot influența vindecarea și succesul tratamentelor. Un plan corect înseamnă să fie explicate opțiunile, avantajele și limitările fiecăreia, astfel încât pacientul să poată lua o decizie informată, nu una dictată de teamă sau de urgența momentului.
Ce urmează după extracție: vindecare și plan de înlocuire
Când extracția este indicată, aceasta ar trebui privită ca un pas într-un plan complet, nu ca o „încheiere”. Vindecarea depinde de respectarea recomandărilor postoperatorii și de monitorizare: controlul sângerării, protejarea cheagului, evitarea factorilor care cresc riscul de complicații și prezentarea la control atunci când apar simptome neobișnuite. Unele dintre cele mai neplăcute probleme postextracționale apar tocmai din lipsa unui control adecvat sau din reluarea prea rapidă a unor obiceiuri care afectează vindecarea.
La fel de important este planul de înlocuire a dintelui, acolo unde este cazul. Lăsarea spațiului neînlocuit poate duce la deplasări dentare și la modificări ale mușcăturii. În funcție de situație, soluțiile pot include implanturi, punți sau alte variante protetice, alese individual, după evaluarea osului și a întregului context oral.
