Complicata moștenire | Tezaurul României, o problemă care nu trebuie să fie uitată. Războaiele au blocat recuperarea lui

Este obligația autorităților să lupte pentru fiecare în parte. România poate juca un rol mai important în politica internațională, dar trebuie să aibă tăria și oamenii pregătiți, care să facă față provocărilor venite din trecut.

Dacă nu reușim să recuperăm bunurile de la o țară considerată prietenă, cu atât mai greu este relația cu o țară cu comportament ostil.

Tezaurul României este o problemă care nu ar trebui să fie uitată

Tezaurul României, care a fost trimis cu garanții în Primul Război Mondial la Moscova, este o problemă care nu trebuie uitată.

Titus Corlățean, președintele Comisiei pentru politică externă a Senatului: „Trebuie să rămână punct de demers constant. Că e ceață, că e război, că este negură, trebuie să păstrăm acolo și să găsim o fereastră de timp, la un moment dat, să reluăm aceste discuții”.

Citește și

Harta pe județe a investițiilor în titluri Tezaur emise de Guvernul României. Cât de profitabil este să împrumuți statul

Obligațiile luate de Imperiul Rus nu au mai fost recunoscute în perioada sovietică și nici după destrămarea URSS, deși România are documente pentru bogățiile trimise în depozitele rusești.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR: „S-a făcut cu toate documentele posibile, din punct de vedere internațional. Guvernul sovietelor își asuma răspunderea de a conserva acest fond și de al remite în numele poporului român. Ăsta e și documentul pe baza căruia, comuniștii români au solicitat, în câteva rânduri, restituirea tezaurului”.

În 1916, în decembrie, 1.738 casete cu aur al Băncii Naţionale şi două casete cu bijuteriile Reginei Maria, au fost încărcate într-un tren cu destinaţia Moscova, unde au fost depuse în Tezaurul Băncii de Stat al Rusiei, aflat în „Sala armelor”, de la Kremlin.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR: „În pragul iernii, cu două treimi din suprafața ocupată, guvernul României a hotărât să pună la adăpost tezaurul. Și unde putea să-l ducă dacă nu pe teritoriul singurului stat aliat vecin”.

Al doilea transport în valoare de peste 315 milioane de lei în aur, dar și arhive neprețuite și lucrări de artă și piese de valoare aparținând colecțiilor private, a fost trimis la Moscova. Practic, întreaga bogăție a statului român din Primul Război Mondial.

Radu Mihail Filip, purtător de cuvânt al MAE: „În anul 2003 a fost înființată o comisie comună româno-rusă, tocmai pentru rezolvarea și discutarea acestor problematici. Au fost cinci sesiuni ale acestei comisii, ultima a fost în luna noiembrie a anului 2019”.

Istoria ne-a fost potrivnică, iar în noul context provocat de agresiunea Rusiei în Ucraina, demersurile pentru recuperarea Tezaurului par imposibile.

Alexandr Lukashevich, reprezentantul MAE al Federației Ruse: „În dialogul politic din prezent, dintre Moscova și București, subiectul 'aurului românesc' nu există. Acesta trebuie lăsat istoricilor. Considerăm că tentativele de a răscoli trecutul, în condițiile actuale, sunt contraproductive”.

Până acum, rușii ne-au returnat doar 33 de kilograme de aur și 122 de lucrări pictate de Grigorescu. În 1956 am reușit să recuperăm și Cloșca cu puii de aur. Nu știm ce a mai rămas din Tezaur, dar este un subiect care rămâne la fel de actual ca acum 100 de ani, deși decizia politică rămâne la Moscova. O estimare e greu de făcut, dar după ultimele cifre ale BNR, valoarea Tezaurului ar depăși trei miliarde de euro.

Patimile Fundației Gojdu

Patimile Fundației Gojdu s-au întins pe mai bine de 150 de ani, ani în care românii au beneficiat de viziunea marelui filantrop, dar și ani în care speranțele s-au risipit din cauza unor momente istorice mai puțin faste. Diplomația românească a cerut, a negociat, a inițiat documente, a avut sprijin politic, dar demersurile sunt fără rezultat concret. La „România, te iubesc!” v-am prezentat, în urmă cu câțiva ani, întreaga istorie a Fundației Gojdu.

Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: „Se adresa tinerilor români dornici de învățătură. Averile lăsate de Gojdu au fost atât de mari, încât un număr impresionant dintre bursieri erau selectați. Președintele Fundației era mitropolitul Ardealului în funcție”.

Peste 5.000 de bursieri au studiat, între 1870 și 1945, cu ajutorul Fundației Gojdu, în universități din întreaga Europa. 14 academicieni români au beneficiat de sprijin material.

ÎPS Laurențiu Streza, mitropolit al Ardealului: „Cine poate astăzi să calculeze, ar putea dacă ar vrea, dar cine are astăzi curajul, tot ce-a lăsat Gojdu, a lașat, însă ceva mult mai mare, și noi prețuim valoarea aceasta spiritual, că și-a dăruit și dragostea pentru tineretul țării noastre, tineretul din Ardeal”.

Bogdan Aurescu, actualul ministru de Externe: „Pentru mine, personal, este și un proiect de suflet, toate demersurile făcute de-a lungul timpului pentru recuperarea bunurilor Fundației Gojdu”.

Principala avere a Fundației Gojdu este complexul imobiliar din centrul Budapestei. Istoricul Alexandru Ghisa a lucrat ani de zile la ambasada României în Ungaria, este membru al Fundației Gojdu și s-a preocupat de restituirea bunurilor românești.

Alexandru Ghișa, istoric, diplomat: „Gojdu udvar, udvar în maghiară înseamnă curte. Acest complex de clădiri, șapte clădiri, aveau șase curți interioare. Arhitectul a fost un evreu, pentru că în zona unde este proprietatea și unde este curtea Gojdu, e cartierul evriesc al Pestei. Și, acest arhitect, foarte bun, el a luat în calcul că evreii, sâmbăta, nu lucrează, dar în curte au voie. Și, atunci, el a construit aceste curți interioare, unde erau magazine și unde comunitatea evreiască putea să-și desfășoare activitatea inclusiv sâmbăta”.

250 apartamente, 300 metri lungime, șapte clădiri, 60.000 metri pătrați construiți, dintre care 12.000 metri pătrați de spații comerciale

Alexandru Ghișa, istoric, diplomat: „Toate aceste corpuri de clădiri erau în proprietatea Fundației Gojdu”.

După Primul Război Mondial, majoritatea bunurilor Fundației Gojdu au rămas în proprietatea Ungariei, deși Tratatul de la Trianon reglementa situația.

Bogdan Aurescu, actual ministru de Externe: „Tratatul de la Trianon se știe că are o prevedere explicită, care se referă la restituirea bunurilor fundațiilor pe teritoriul părților la Tratat, și care a reprezentat baza pentru demersurile părții române din perioada interbelică, pentru restituirea bunurilor fundației”.

România nu a recuperat decât un corp de clădire care, astăzi, adăpostește capela ortodoxă. Între 2002 și 2004 s-a negociat un acord cu Ungaria, acord care, însă, nu a fost ratificat de Parlamentul României.

Alexandru Ghișa, istoric, diplomat: „În negocierile cu partea ungară s-a ajuns la o idee acceptată și de partea ungară și de partea română, de constituire a unei fundații comune Gojdu, pe modelul fundației pentru tineret franco-germană. S-a pus pentru prima dată problema reconcilierii româno-ungare”.

Biserica Ortodoxă s-a opus acestui tratat, în speranța recuperării integrale a bunurilor, așa cum au fost confiscate de statul maghiar.

Alexandru Ghișa, istoric, diplomat: „Aici a fost marea greșeală a Bisericii Ortodoxe Române, pentru că nu a înțeles că ceea ce cereau, în Ungaria nu numai că nu este o lege de restituire a bunurilor, da de restituire în integrum nici nu se putea vorbi”.

Ungaria a privatizat curțile Gojdu și le-a vândut unui consorțiu israelian

Între timp, deși nu-i aparținea, Ungaria a privatizat curțile Gojdu și le-a vândut unui consorțiu israelian Amir Holding și Autoker Holding, care are afaceri și în România. Astăzi, acolo este principalul punct de atracție turistică pentru viața de noapte din Budapesta.

Una dintre eminențele cenușii ale politicii maghiare, Nemeth Zsolt, a dat vina constant pe autoritățile românești. Invoca un tratat din perioada comunistă, prin care URSS încerca să oblige țările „frățești” să lase la o parte litigiile.

Nemeth Zsolt, președintele Comisiei de politica externă a Parlamentului Ungariei: „O să repet. Dacă guvernul român are vreo inițiativă nouă în legătură cu acest subiect, atunci, s-o formuleze. Noi respectăm acordul pe care l-am semnat cu domnul ministru Ungureanu, acel acord bilateral este aceptabil pentru statul maghiar și îl respectăm”.

Vicepremierul ungur Zsolt Semjen, aflat în vizită în România, a fost în aceeași tonalitate.

Zsolt Semjen, vicepremierul Ungariei: „Nu înțeleg de ce mă întreabă pe mine statul român despre acest subiect”.

Relaxarea liderului ungar este direct proporțională cu aparenta neputință a autorităților românești de a acționa pentru recuperarea averii lui Gojdu.

Zsolt Semjen, vicepremierul Ungariei: „Eu nu știu, nu mă ocup cu organizarea imobilelor. Știu doar că a fost semnat un acord bilateral, pe care noi îl respectăm”.

Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe: „Partea ungară știe foarte bine că se află în posesia unor valori și a unei moșteniri la care nu are dreptul, ca să fiu cât se poate de clar”.

Bogdan Aurescu, actualul ministru de Externe: „Nu am abandonat niciodată acest dosar, care este unul extrem de important”.

Mircea Geoană, fost ministru de Externe: „Nu mă pune să spun la televizor lucrurile pe care statele, când își urmăresc interesele, le fac”.

Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe: „Ține de demnitate națională să nu îți abandonezi bunurile pierdute ilegal, prin rapt, prin furt, prin război, indiferent când și indiferent cum”.

Și totuși, atunci când în actuala coaliție s-a discutat programul de guvernare, în politica externă, Gojdu a dispărut.

Titus Corlățean, președintele Comisiei pentru politică externă a Senatului: „Am introdus chestiunea Gojdu. Mi s-a transmis că cei din UDMR au o opoziție și nu înțeleg de ce, era o chestiune între România și Ungaria. Unii din UDMR, care se ocupau cu armonizarea programului de guvernare, s-ar opune. Am primit asigurări că acel punct va rămâne. Am descoperit cu stupefacție că problema retrocedării Patrimoniului Gojdu a dispărut la versiunea prezentată plenului Parlamentului la vot. Și a fost prea târziu. E o coaliție care înregistrează un senzor de opoziție pe subiectul ăsta, dar să se reia o discuție mai clară cu guvernul Ungariei, pentru că nu trebuie să lăsăm să treacă timpul”.

Alexandru Ghișa, istoric, diplomat: „Problema Gojdu, a fundației, rămâne ca problemă în litigiu în relațiile România - Ungaria. Nu e o problemă abandonată”.

Combinatul de minereuri de fier de la Krivoi Rog, Ucraina

Moștenirile noastre externe provin și din investiții făcute în timpul regimului comunist. În 1983, România a participat la construcția celui mai mare combinat de minereuri de fier din lume, la Krivoi Rog, în Ucraina. Întins pe 1.600 de hectare, complexul siderurgic trebuia să furnizeze statului român 30 de milioane de tone de peleți de fier. Investiția de aproape un milliard de dolari este astăzi sortită eșecului, dacă vedem ce se întâmplă în țara vecină. Din păcate, până la începerea războiului, am fi putut negocia recuperarea unei părți a investiției. Și acolo, echipa „România, te iubesc!”, în urmă cu câțiva ani, a atras atenția că avem active și creanțe nevalorificate.

Titus Corlățean, președintele Comisiei pentru politică externă a Senatului: „În relații externe e bine să nu spui că sunt închise lucruri, atunci când ai dreptate pe chestiuni patrimoniale. Dar poate că o astfel de chestiune, poate fi utilizată într-o manieră foarte corectă și onestă, în modul în care se vor discuta lucrurile în procesul de reconstrucție al Ucrainei, când România va trebui să pună și acest subiect pe masă, într-un anumit tip de compensație economică”.

Acolo, noi am construit combinatul care, astăzi, este bombardat de forțele rusești, dar și parte dintr-un oraș cu toate facilitățile socio-economice de care avea nevoie.

Cosmin Savu: Regimul comunist a fost foarte activ în activitatea comercială. Momentul decembrie 1989 a prins România fără nici o datorie externă. Astăzi, trăim pe credit, cu o datorie de peste 140 de miliarde de euro.

România trăiește pe credit, cu o datorie de peste 140 de miliarde de euro

Ba mai mult, în urma operațiunilor externe și de cooperare economică internațională, țara noastră avea, în 1989, un stoc de creanțe externe, ce depășea șapte miliarde de dolari. Cei mai mulți bani îi aveam de recuperat din țările arabe, unde întreprinderile românești au construit enorm. Din Egipt aveam de recuperat sute de milione de dolari, pentru construcția unor fabrici de ciment, linii electrice de înaltă tensiune, uzine de material rulant, întreprinderi petrochimice, centrale electrice și conducte de alimentare cu apă. Din Siria mai aveam de recuperat, în 1989, bani pentru construcția unei rafinării, a unui complex de locuințe, a unei fabrici de ciment și a unor sisteme de irigații pentru zeci de mii de hectare de teren. În Liban am construit sisteme electrice cu linii de înaltă tensiune. În Libia s-au construit, cu eforturi românești, mii de apartamente, sute de școli și săli de sport, drumuri și poduri. În Irak au fost cele mai mari și mai multe investiții românești, 30 de sonde de foraje petroliere, irigații și canale de aducțiune în mai multe zone, linii electrice aeriene, depozite de amoniac. Întreprinderile de stat românești au construit în Irak kilometri de cale ferată, fabrici de armament și fabrici de ciment. Și în Iordania s-a construit o rafinărie de petrol și lucrări de foraj, dar și 1.400 de kilometri de linii electrice de înaltă tensiune.

Ce s-a recuperat din toate aceste investiții? Mai nimic. După 1989, creanțele au fost plimbate pe la diverse ministere și buna parte dintre ele au fost șterse sau au fost vândute unor interpuși. În Africa, foarte multe țări ne-au datorat bani.

Cosmin Savu: Diplomația românească nu a prea încercat după 1990 să negocieze stocul de creanțe pe care-l avea, în special, în Africa. Tot felul de personaje s-au interpus și au încercat să-și tragă partea lor din acești bani.

Echipa „România, te iubesc!” a plecat înainte de pandemie pe continentul african, unde a pus întrebări despre creanțele pe care le aveam de recuperate din diverse țări.

Cosmin Savu: Creanțele din Zambia provin din 1980, când le-am dat tractoare și mașini ARO. Și acum vorbesc cu placere de mașinile de teren românești. Banii aceia nu au mai putut fi recuperați.

Godfrey Simasiku, economist: „În 1980, România a dat tractoare și mașini ARO. Era un jeep pentru Zambia Police, miliția zambiană. Acum nu aud nimic despre relații economice. Se poate găsi ceva să se facă între cele două țări”.

Godfrey Simasiku a studiat în anii 1970 în România.

Godfrey Simasiku, economist: „Am studiat relații economice internaționale și care m-a ajutat foarte mult în ce am făcut în viața mea pe urmă. La ASE în București. În 83 am fost ales membru de Parlament și am fost ministru de Stat pentru Învățământul Superior sub președintele Kaunda, primul președinte din Zambia. Pe urmă, am fost adjunct pentru ministrul de Finanțe pentru cinci ani”.

Cosmin Savu: În 1999, guvernul Radu Vasile a apelat la o soluție discutabilă. Vinde creanțele la zece la sută din valoarea lor. 30 de milioane sunt vândute pentru trei milioane. Lumea ar spune că s-a bucurat de niște bani cash, pe care nu i-ar fi putut recupera de la Zambia, dar Zambia are resurse. O bună negociere poate ar fi putut aduce mai mulți bani în vistieria românilor.

Godfrey Simasiku: „Suntem printre țările cele mai mari producătoare de cupru din lume și mai avem și ametist și alte minerale prețioase. Să vedem cum se poate pune România în respect, pentru că, astăzi, dacă te uiți, vezi chinezi, indieni, dar nu români. Și acolo cred că e loc pentru români”.

Afacerile cu creanțe au fost profitabile pentru unii, dar nu și pentru statul român.

Cosmin Savu: Înainte de a vinde creanța Zambiei s-ar fi putut duce negocieri cu guvernul de la Lusaka, care a încercat pe diverse căi, dar n-a reușit să intre în negocieri directe cu statul român. Astfel, Donegal Internațional, un offshore din Delaware, Statele Unite, a cumpărat această creanță și a dat statul Zambian în judecată, și a cerut nu mai puțin de 55 de milioane de dolari.

Războaiele din Orient au blocat recuperarea creanțelor

Războaiele din Orient au blocat recuperarea creanțelor. De exemplu, din Irak aveam de recuperat, după 1990, aproape 2,6 miliarde de euro. În 2005 am semnat un acord prin care ștergeam 80% din această datorie și pentru restul primim tranșe anuale, întinse pe 23 de ani pentru stingerea datoriei. Cu Libia, negocierile sunt blocate din cauza situației politice și de securitate fragile. Sudanul ne datorează 170 de milioane de dolari. Noi le-am construit Parlamentul. Le-am făcut fabrici de bumbac, le-am dat ajutor militar sau le-am construit rețea de distribuție petrolieră.

Nusereddin Ahmad, directorul Sudanese Petroleum Pipelines: „Aceste conducte sunt făcute foarte bine de companii românești și sunt foarte eficiente, foarte bune, din 1981 sau 1982”.

Atunci când am întrebat în Sudan despre datorii, decidenții ne-au spus constant să le uităm.

Al Wassila Al Samani, fost ministru de Extrerne: „Datoriile, da, avem datorii, dar de când, de mai bine de 30 de ani. Uitați de datorii când veniți aici și faceți alți bani, pentru că banii pe care o să-i faceți aici sunt... O, Dumnezeule”.

Astăzi, lista creanțelor pe care le are România pe hârtie s-a subțiat. Mai avem de recuperat în jur de 500 de milioane de dolari de la 11 state. Un caz aparte este Cuba, unde am făcut o investiție majoră - Las Camariocas. Aproape de baza americană Guantanamo, românii au costruit un combinat de prelucrare nichel plus cobalt, cu echipamente și utilaje, toate plătite de noi. Adunat acolo, s-a dat un miliard 600 de milioane de ruble convertibile, cam aceeași sumă, în echivalentul dolarilor americani. Deși proiectul a fost început în timpul regimului Ceaușescu, bani și utilaje s-au trimis până în 1996, doar că, astăzi, Cuba nu mai recunoaște acest ajutor. Refuză categoric să înceapă negocierile, deși a valorificat demult ce i-a oferit România. Există o comisie interministerială, care ar trebui să urmărească creanțele.

Radu Mihail Filip: „Ministerul Afacerilor Externe patrticipă la analiza situației creanțelor în statele terțe, realizează rapoarte periodice împreună cu Ministerul Finanțelor, care sunt înaintate către guvern și Parlamentului României”.

O altă moștenire importantă a României sunt imobilele fostelor ambasade, care au fost abandonate. Peste tot în Africa au rămas clădiri importante, multe dintre ele folosite, acum, abuziv, de localnici. În Lusaka, clădirea a fost trecută forțat în proprietate de fostul chiriaș, care acum ne cere să-i plătim cheltuieli de administrare. Acolo, șefa este o Joyce Nâma, doamna reverend de la o biserică locală, Tabernacle of Praise. Fosta ambasadă a României este astăzi pensiunea Serenity Lodge, cu o frumoasă gradină și piscină.

Radu Mihail Filip: „Zambia este unul dintre acele cazuri unde statul român a deschis acțiune în instanță pentru recuperarea acelui imobil”.

În Burundi, clădirea ambasadei Românei este închiriată unei organizații „Programul de Cooperare Italiană”. În Tanzania, clădirea fost abandonată. În Kinshahsa, Republica Democrată Congo, clădirea este închiriată ambasadei Marocului. Și în Maputo, Mozambic, clădirea este ocupată abuziv de fostul chiriaș. În Gabon și în Guinea-Conackry, clădirile sunt abandonate din cauza securității precare.

Radu Mihail Filip: „Chiar daca sunt dosare care durează de mult timp, ele nu au fost uitate. Ele au fost constant pe agenda miniștrilor de externe”.

Proiecte întinse pe zeci de ani în care s-a investit enorm. O bogăție materială, dar și spirituală, de care trebuie să ținem cont: moștenirile externe ale României. Multe dintre acestea sunt datorii uitate, dar avem obligația să ne uităm cu atenție și să valorificăm capitalul pe care îl avem.

Articol recomandat de sport.ro

Olăroiu, răsplătit de arabi în mijlocul unui sezon istoric: românul încheie anul cu o veste excelentă