Lovinescu, poveste fără sfârșit
Când a început să scrie în Istoria literaturii române contemporane capitolul Mutația valorilor estetice, Eugen Lovinescu n-avea nici cea mai mică banuială ce se va întâmpla cu strada, altfel liniștită, care-i poartă numele.
N-a trecut mai mult de un an și jumatate de când, fără să scruteze ploaia căzătoare a veacurilor în posibilităţile lor, vorba lui Anatole France, au fost înlocuite, pentru prima oară în ultimii 3 ani, bordurile. Vremurile impuneau o noua ținută. Deci și o asfaltare adecvată.
E bine că, după nu mai mult de 6 luni, asfaltul proaspat aliniat la noile borduri, a căzut la rândul lui victima picamărelor neobosite pentru că, nu-i așa, strada avea nevoie de fapt de un nou canal colector pe măsura bordurilor.
După doar alte două luni, cea de-a treia asflatare a apucat cinci zile de liniște si împlinire. Începuse să se instaureze o plictiseală apăsătoare, când, din nou, picamărele au venit să facă dreptate. Întregul sistem de canalizare se cerea și el înlocuit. Așa că s-a trecut inevitabil la treabă.
Etichete: Eugen Lovinescu,
Dată publicare:
