Dupa dealul de la Hollywood
N-am mai fost într-o sală de cinema în care să lipsească în asemenea măsură aerul de când am fost să văd „Dancer in the Dark” al lui Lars von Trier acum 12 ani.
Când am intrat în sala de mall pentru a vedea „Dupa dealuri”, un torent de aer se revărsa din instalaţia stupidă de aer condiţionat menită, parcă, să te îmbolnăvească şi la propriu după o proiecţie de asemenea intensitate.
Pe măsură, însă, ce filmul înainta, scaunul începea să pară prea mic, umbrele din jur erau tot mai ireale, iar aerul împroşcat de tuburile de sus părea să rămână suspendat în apropierea tavanului ca în sinistrele camere de gazare. „După dealuri” este un film la care respiraţia ţi se taie treptat.
N-am mai văzut de la Lars von Trier un arhitect atât de minuţios al dramei precum Cristi Mungiu. În „Dupa dealuri”, povestea tragică se construieşte molcom precum în „Dancer in the Dark” ajungând la un paroxism calm, la un tragism suav.
În filmele lui Mungiu nu găseşti extravaganţele pe care danezul le cultivă în multe din creaţiile sale, dar românul e comparabil când vine vorba de expresivitate, de forţa de a reda esenţa unei poveşti.
Mungiu a făcut în „După dealuri” un „Exorcistul” rural, de margine de civilizaţie. Dar filmul românului e dintr-o altă clasă, mult mai rafinat, mai profund decât acest reper clasic al filmelor cu posedaţi.
Măcar pentru motivul că la Mungiu nu prea ştii cine sunt cu adevărat posedaţii.
La începutul peliculei lui Mungiu, pentru o clipă te gândeşti dacă nu cumva şi românul e tentat să cadă în schema tipică unui film american, atunci când la intrarea celor două fete în mânăstire vezi poarta pe care scrie ceva de genul „Interzis accesul celor de alte religii decât cea ortodoxă. Crede şi nu cerceta”. Singura forţare cinematografică lipsită de un fundament real.
Însă Mungiu ne demonstrează ulterior că filmul n-o ia pe căi greşite, schematic hollywoodiene, şi atunci când măicuţele găsesc „semne” în nişte lemne de foc, părintele le răspunde prozaic, după două secunde de suspans:
„Terminaţi cu prostiile. Puneţi lemnele pe foc”. Ce muzici, ce prim-planuri, ce „lemne” din recuzita de suspans ar fi apărut aici dacă producătorul ar fi venit de dincolo de ocean.
„După dealuri” va trece dealul de la Hollywood pentru a concura pentru Oscarul filmelor străine.
Mi-ar plăcea un moment americănesc cu legendarul viking Max von Sydow, bătrânul preot din „Exorcistul”, înmânându-i lui Mungiu statueta simbol a măruntelor orgolii lumeşti.
Etichete: dupa dealuri,
