Noi pagini din jurnalului lui Mihail Sebastian, niciodata publicate, au fost descoperite. Ce conține manuscrisul inedit
Două cercetătoare de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” scriu despre un manuscris inedit al lui Mihail Sebastian.
Una a făcut descoperirea, cealaltă o așază într-un cadru teoretic mai amplu. În această primă parte a miniseriei pe subiect, Sandra Oprescu, cea care a descoperit manuscrisul, povestește cum a ajuns să-și dea seama că are de a face cu un manuscris inedit și cum a sesizat importanța acestuia.
„Sunt sigură că n-am citit pe nicăieri partea asta. Nici asta”. Așa mi-am dat seama că e posibil să fi făcut o descoperire. Cum am ajuns să țin în mână un manuscris inedit al lui Mihail Sebastian?
Scriu o teză de doctorat despre cititorul de roman(e) din perioada interbelică, așa că, de aproape trei ani încoace, tot parcurg gazete, jurnale, corespondență, memorii, istorii și cam tot ce ar putea să mă ajute să construiesc cadrul solid al unei cercetări de sociologie literară. Cu toate că am încercat să mă păstrez în limitele bibliografiei de la momentul admiterii la Școala Doctorală, trebuie să recunosc că nu de puține ori am „prăpădit” din „zilele de citit pentru doctorat” cu pure curiozități de tipul: „Ah, peste textul ăsta n-am dat până acum. Ia să văd ce-i cu el!” Toți avem defectele noastre: mie îmi place să citesc. La fel de adevărat este și că toți avem calitățile noastre: mie îmi place să citesc.
Am acum deschis, înaintea mea, „jurnalul” de lecturi de la 19 ani în care am notat, atunci când l-am citit pentru prima dată pe Mihail Sebastian: „sensibilitatea lui răsună în mine”. De aceea sunt aproape convinsă că, atunci când am deschis manuscrisul despre care voi detalia mai jos, am vrut doar să observ cum așeza cuvintele pe foaie un scriitor care continuă să-mi „vorbească”. Nu m-am gândit că voi da peste părți de text ce încă nu văzuseră lumina tiparului. (Trebuie să mărturisesc, cu riscul de a cădea în patetic, că, atunci când văd un manuscris, urmăresc în primul rând cum așază scriitorul virgulele în text. Nu dintr-o dorință de a-l corecta, ci pentru a reconstrui ritmul interior pe care îl va fi avut când a scris textul, ritm care nu mai ajunge întreg la cititor, odată ce editorul a intervenit în text. Sunt părți unde îmi imaginez că autorul și-a odihnit gândul în timp ce a scris sau – când virgula cade în locuri cu totul nepotrivite gramaticii – că indică locul unde formularea pe care o avea atunci în minte a rămas undeva suspendată, spre a-i face loc alteia.)
Revin la momentul contactului cu manuscrisul. Într-o zi din februarie 2023, într-o bibliotecă unde obișnuiesc să lucrez, mi-a atras atenția un manuscris cu o cotă rară: ceva ce părea un jurnal al lui Mihail Sebastian. Știam că manuscrisul celebrului jurnal 1935-1944 nu se mai află în România. „Ia să văd ce e ăsta”, mi-am zis. L-am cerut și mi-a fost adus. Era un caiet ce conținea însemnări din perioada 1930-1931, prima însemnare, cronologic vorbind, fiind din „17 ianuarie [1]930”.
Citind, am constatat că, pe lângă unele fragmente pe care le recunoșteam ușor, mai existau și altele pe care le vedeam pentru prima dată. Parte din textul caietului îmi era cunoscută chiar la nivel de detaliu pentru că, în urmă cu câteva luni, îmi adunam material pentru un capitol dedicat pieței de carte din „anul romanului românesc”. Citisem atunci chiar „Jurnalul de roman”, articol pe care Sebastian l-a publicat în Azi, în noiembrie 19321. Caietul cu pricina conținea – mi-am dat seama, întorcând pagină cu pagină – chiar manuscrisul acestui „jurnal de roman” publicat în 1932 – însă, din câte aveam să constat, publicat doar parțial! (Sebastian a ținut un „jurnal de roman” pe când scria Orașul cu salcâmi spre a-și „înlesni” scrisul – „prea leneș și capricios până azi” –, ideea venindu-i, așa cum singur o spune, în urma lecturii jurnalului ținut de Gide în timpul cât a scris Les Faux-monnayeurs.)
Caietul albastru de la Cartea Românească
Locul unde se găsește manuscrisul și alte coordonate tehnice le voi preciza într-un articol destinat unei publicații științifice de profil, unde voi oferi un inventar integral și o analiză detaliată a pasajelor pe care autorul le-a exclus din textul dat spre publicare în 1932 și voi insista asupra unor aspecte mai puțin doct prezentate aici. Să povestesc însă cum arată manuscrisul care mi-a apărut în cale. E un caiet albastru-cenușiu, de școlar, cumpărat, așa cum indică sigla de pe coperta a patra, de la Cartea Românească și plimbat până în Franța și înapoi la București, traseu confirmat de litera textului, atunci când Sebastian localizează intrările însemnărilor prin „Paris” sau „Annecy”. Sigla de pe caietul lui Sebastian conține același grifon existent și astăzi în sigla casei de editură, dar cu inițialele C și R supraetajate (C deasupra lui R), nu juxtapuse.
Citește continuarea articolului pe scena9.ro.
Etichete: manuscris,
Dată publicare:
.webp)
