Tinu Bosînceanu, absolventul de Harvard care îi ajută pe elevii români să ajungă la universități de top
A studiat la una dintre cele mai prestigioase universități din lume, Harvard, și s-a întoars acasă ca să investească în educație.
A crescut o afacere prin care îi ajută pe elevii de liceu să-și găsească mentori potriviți cu care să parcurgă întregul proces până la admiterea la facultate.
În afară de a-i pune în contact, Tinu Bosinceanu îi ajută pe copii să aleaagă cel mai potrivit drum către cariera lor, cariera în funcție și de pasiunile pe care le au.
Sunt Matei, sunt student în Olanda la master la informatică. Am ales să studiez inginerie în Anglia, la Cambridge, unde am trăit patru ani foarte frumoși. Sunt Elena, sunt în Oxford în momentul ăsta, unde studiez politică, filozofie și economie în anul 3. Numele meu este Raluca Spânu, am 21 de ani și sunt studentă la master la University of Amsterdam. Am intrat la Princeton. Acesta este căminul meu. Aici locuiesc.
Minți sclipitoare admise la universități prestigioase din lume au un numitor comun: Tinu Bosînceanu. Tânărul din Suceava, absolvent al Harvard, a renunțat la cariera de finanțist în America pentru a investi în educație acasă.
Tinu Bosînceanu: „Odată, când am avut o ședință cu șeful meu și mi s-a părut că nu-mi găsesc motivația să fac ce am de făcut, să cresc prin dificultățile prin care trebuia să trec, deoarece jobul era foarte dificil, am simțit că nu pot să o fac, că nu mă trage nimic acolo. Atunci i-am zis instant colegului de cameră că vreau să mă întorc în România și să fac ceva în educație.
Se întâmpla în 2017. S-a întors acasă cu un vis: să creeze o afacere din care să câștige toată lumea. A început cu 26 de elevi pe care i-a ajutat cu aplicațiile, iar toți au fost admiși. Unii au devenit mentori pentru alți copii.
Tinu Bosînceanu: Eu am plecat tot pe modelul colegilor mei, care, cu un an mai mare, au ajuns la Harvard. Și atunci mi-am zis: dacă ei pot, pot și eu. E un proces."
Tinu coordonează zecile de mentori pe care îi pune în legătură cu elevii în funcție de pasiunile lor și, împreună, îi ajută să-și descopere drumul în carieră. Andreea, elevă, discută cu Ina, masterandă la Arhitectură la University College London.
Ina Ioan, mentor și masterandă la UCL: Ce este, de fapt, laitmotivul portofoliului tău? Pentru că mi se pare că vorbești foarte mult despre pasiunea ta pentru restaurare. Poate ar fi bine să pui în evidență asta. Am o poză drăguță cu turnul de la desenul cu biserica, dar doar turnul.
La Constanța are loc prima sesiune de cunoaștere între mentor și elev.
Matei, mentor și student la Universitatea Bocconi: Îmi pare bine să vă cunosc, sunt Matei, student la Bocconi, IPAC Economie și Computer Science. Sunt mentor la VEDE de peste un an și am lucrat cu multe aplicații în Europa. Logica mea e să nu mă arunc direct pe nișa de computer science, să merg mai întâi la o facultate mai generalistă, altfel mă nișez și doar asta voi putea face.Da, așa este. Există programe care sunt doar pentru game design, de exemplu în Spania, dar și în alte țări.
Împreună stabilesc strategia pentru a ajunge la cea mai potrivită universitate și tot împreună lucrează la dosarul de admitere.
-Cum se leagă parcursul tău profesional de pasiunile tale?
-În primul rând, ceva ce mă definește puternic este faptul că am fost la arte în general. Toată prima parte a vieții mele a fost legată de artă, înainte să schimb radical spre informatică. E un fel de călătorie spre ei înșiși, ca să-și descopere drumul corect către viitorul lor.
-Am văzut că ai pe listă două universități: Maastricht și Groningen. Te-ai mai uitat la altele sau de ce vrei neapărat la acestea?"
-De când am început să mă documentez, am avut mereu în minte că m-aș potrivi acolo.
În total, prin programul gândit de el au trecut până acum 1500 de elevi. Doar anul acesta au existat 463 de oferte pentru ei de la universități din Anglia, Olanda sau Germania, 2 de la Harvard și una de la Princeton. 650 de copii sunt astăzi parte din procesul de admitere, ajutați de 140 de mentori români și străini din toată lumea.
Matisse Graf, mentor și student la Business și Management la ESADE: Pot să preiau studenți și pot să merg alături de ei în acest proces de aplicare privind studierea Inteligenței Artificiale. Îmi amintesc de mine când eram în locul lor.
Tinu Bosînceanu: Și da, s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune decizii, deși a fost foarte greu. M-am împăcat greu cu ideea de eșec, știi? Veneam din jobul ăla de 100.000 de dolari pe an în jobul în care făceam meditații one-on-one pe 100 de lei pe oră. Și toată lumea era așa: „Mamă, Tinu săracul! A fost la Harvard degeaba”A fost multă presiune externă, neproductivă, știi? Din partea cui? Tuturor, în afară de mama. Mama a fost singura care m-a susținut de la început.
Mama este figura centrală a copilăriei lui. S-a născut la Suceava, într-o familie de oameni muncitori. Ea era asistentă de recuperare, iar tatăl - medic stomatolog.
Mihaela Bosînceanu: Și faptul că au făcut sport de performanță și lupta de a fi primul, inoculam și eu asta, că trebuie să fii primul, trebuie să lucrezi toate colegiile, că ai să te lupți cu unul care le-a lucrat pe toate, nu trebuie să îți rămână niciunul.
Cand Tinu era în clasa a V-a, mama a luat decizia să plece în Italia. Ceea ce inițial fusese o plecare temporară, avea să devină permanentă.
Mihaela Bosînceanu: De acord cu soțul meu, am zis bine, dacă e ok, te plătesc bine..
După 20 de ani pot vorbi liber despre asta. Despre cât de greu i-a fost lui, despre greutățile ei, despre plecari, veniri si doruri, despre sentimente pe care cu mintea de copil nu putea sa le exprime.
Mihaela Bosînceanu: Am înțeles chestia asta mi-am făcut și eu procesele mele de... atunci, nu mi se parea că greșesc absolut deloc și sincer să fiu nici acum.
Cel mai mult a simțit lipsa mamei, când tatăl a suferit un accident cerebral. Mama era departe, iar bunica - depașită de situație. Tinu era atunci în clasa a VIII-a.
Reporter: Și decizia de a pleca la București, cine a luat-o?
Tinu Bosînceanu: Eu.
Reporter: Cum ai știut tu să iei decizia în clasa a VIII-a, să pleci la București?
Tinu Bosînceanu: Da, cred că e chestia asta, adică fiind Survivor, știi cumva de mic din cartier. Noi am și locuit într-un cartier de ăsta la marginea Sucevei, care era la limita orașului și... Cred că te învățai să te descurci și de asta.
A luat legatura cu un profesor care recruta olimpici pentru lotul unui liceu privat.
Tinu Bosînceanu: Da, era era un liceu care recruta oameni care aveau rezultate la olimpiade și știam că au internat și că dau bursele astea.
S-a mutat singur în București și timp de doi ani a locuit la internat.
Tinu Bosînceanu: Etajul 4, acolo stăteam eu. Cred că am stat în camera aia, după aia am mai stat și prin partea aia. Schimbam camera în fiecare an, toți stăteam în altă parte și câteodată cu alți colegi. E foarte plăcut locul așa și uite cum simți că nu e...
Când distracțiile deveniseră mai importante ca performanța, mama a luat decizia să-l mute la rude.
Mihaela Bosînceanu: Cu laptop, cu skype, comentam lecțiile. N-am fost rezenta, dar n-am fost nici absentă.
În Italia, mama îl expunea unor experiețe la care altfel n-ar fi avut acces. Vacanțele erau călătorii de cunoaștere pentru amândoi.
Mihaela Bosînceanu: Festivaluri de filozofie, de matematică, de jazz, de orice, era la toate expozițiile mari, adică și astea erau niște cheltuieli și i-a dat un orizont mult mai larg și asta era partea bună.
Tinu Bosînceanu: Da, eseul pe care l-am scris ca să intru la Harvard, l-am scris despre trei experiențe din Italia. Printre acestea, era și festivalul de matematică
A aplicat la 25 de univesități și a fost admis la 10, printre care Cambridge, Imperial, Pensilvenia și Harvard.
Tinu Bosînceanu: Am ales Harvard pentru că vroiam foarte mult să văd cum e în State. Mereu mi se părea că foarte multe lucruri de-astea, că în State lumea se dedică foarte puternic, să zicem, procesul ăsta de creștere și vreau să văd cum e cultura aia și să experimentez.
La Harvad a simțit cel mai mult cât de tare l-a afectat felul în care Romania alegea să-și crească copiii. Școala, anturajul, părinții, mediul care cerea performanță academică și care acolo n-a contat. Și pentru prima data, Tinu s-a simțit cel mai slab dintre cei mai buni ai lumii.
Tinu Bosînceanu: Când am ajuns la Harvard, acolo oamenii erau și talentați, mai talentați ca mine și mai buni ca mine și foarte disciplinați și cu niște skill-uri emoționale foarte bune. Eu când am ajuns acolo, nu eram pregătit academic și mi se pare că asta este o poveste mai mare pentru români. Adicăc, la nivel intelectual și de creativitate și de alte skill-uri de astea ale minții eram bun, chiar foarte bun, dar la tot restul, cum interacționezi cu ceilalți, cum poți să te trezești singur dimineața, cum poți să mergi la networking, cum poți să nu iei eșecurile în plex, cum poți să primești feedback și așa mai departe, aici eram foarte departe. Simțeam așa, că sunt într-o altă lume, știi, ziceam că oamenii ăștia parcă au mâncat altceva la viața lor, știi?
Mihaela Bosînceanu știe că poate lucrurile puteau fi făcute altfel. Dar vremurile și societatea acelor ani dictau o anumită rigoare în creșterea copiilor. Plecatul în Italia a fost greu pentru amandoi, dar știu că azi culeg și roadele unor experiențe pe care altfel nu le-ar fi trăit.
Tinu Bosînceanu: Nu-i e bine să zici că problemele din viața ta sunt din vina părintelui, în niciun caz. Deci doar ca să înțelegi și mecanismele tale care sunt maladaptive, care nu sunt ok, vin din faptul că tu te blamezi pentru lucruri care nu erau vina ta. Corect cred că asta e...
Apartamentul lui Tinu din București e locul lungilor discuții dintre ei, când mama vine în vizită din Italia. Au fost multe și vor mai fi. Pentru că pe amandoi experiență străinătății i-a schimbat. Azi, Tinu știe ce i-a lipsit lui printre străinii care nu puneau preț pe notă, ci pe drumul parcurs până la ea. Toată dezinvoltura lor și felul relaxat în care se raportau la viață versus încrâncenarea noastră de a demonstra lumii și nouă că suntem cei mai buni sunt azi subiecte de discuție în ședințele de mentorat pe care le are cu tinerii.
Tinu Bosînceanu: Adică noi îi pregătim pentru admitere, să lucrăm cu ei ca să nu aibă un șoc după pasul făcut, de la lumea de aici la lumea de acolo.
România se schimbă prin copiii ei. Prin felul în care ei învață să se raporteze la lume fără încrâncenare. Prin nevoia lor de a se descoperi, de a face ce le place, de a-și duce pasiunile la nivel de carieră. Învățământul românesc va continua să livreze elevi de performanță, dar poate unii dintre ei vor afla și că a lua cel mai bun drum în viață e poate cea mai înaltă performanță.
