Mai bine un salam la luna…
Pentru prima oară în viaţa mea am avut bilete la un concert în primul rând. Central. Normal, concertul s-a anulat.
Asta îmi aduce aminte de o seară ploioasă la US Open. O ploaie mocănească a îndepărtat mai toată lumea de la Flushing Meadows.
Ca un român disperat ce eram la prima mea vizită la turneul newyorkez, am rămas pe metereze împreună cu alţi câţiva „dependenţi”. Organizatorii ne-au spus că ne vor lăsa să stăm pe scaunele de lux de lângă teren în caz că ploaia se va opri.
Rugile ne-au fost ascultate, ploaia s-a oprit, eram cel mai fericit când însă mi-am dat seama că ruga nu a fost tocmai completă: ploaia s-a oprit, dar jucătorii au refuzat să mai intre pe teren.
Stăteam pe locul de lux din apropierea terenului şi încercam să mi-i imaginez pe Federer, Nadal, Del Potro, Djokovic mişcându-se în faţa mea. A fost până la urmă o iluzie de lux...
Precum în visele în care fie că eşti urmărit, fie încerci să ajungi pe cineva, dar niciodată nu reuşeşti, am fost din nou la câţiva paşi de un „vis”. Am fost să-mi cumpăr bilete la Belinda Carlisle şi m-am pomenit ca într-un vis: vânzătorul mi-a oferit TOATĂ sala din care să-mi aleg locurile. „Tell me what can I do/ With this vision of you”… „Viziunea” s-a dovedit a fi înşelătoare...
M-am „apropiat la câţiva paşi” de una dintre vocile care m-au fascinat în tinereţe şi, după luni de stat cu biletul bine pus, a venit vestea: concertul Belindei Carlisle la Bucureşti s-a anulat. Din cauza interesului scăzut... Incredibil de previzibil... Aşa am simţit tot timpul că se va întâmpla în ciuda afişelor care luni de zile au atârnat prin Bucureşti.
A fost ca în copilărie. Îmi aduc aminte cum mai plecam de la ore dimineaţa. Mergeam la cinema, dar rola nu era pusă în mişcare dacă în sală nu era un anumit număr minim de spectatori. Aşa s-a întâmplat şi acum...
În ziua în care România a fost zguduită de vestea că Salam e cercetat oficial pentru acuzaţia de „cocalar” (cocalar = manelist care consumă cocaină), o artistă cu stea pe Hollywood Walk of Fame, cu o mulţime de discuri de aur sau de platină a anunţat că nu mai cântă în Bucureşti pentru că nu vine lumea la concert. Şi nu e nici perioadă de concedii, nu joacă nici Steaua…
Belinda Carlisle trebuia să cânte la Sala Palatului. Bucureştenii n-au dorit s-o vadă. Am fost acolo la un concert cu ditamai sala aproape goală. Cânta un fost solist de la „Death Can Dance”, Brendan Perry.
Erau doar câţiva spectatori, dar sala rezona parcă şi mai frumos la vocea acestui Laurence Olivier al muzicii. Belinda Carlisle n-a dorit să vadă aşa ceva.
E greu să accepţi o astfel de imagine după ce ai fost un superstar. E adevărat, acum 20 de ani...
După Seal şi Belinda Carlisle îmi scapă printre degete la Bucureşti după o anulare de concert. Recuperarea contravalorii biletelor a fost atunci o epopee pe care am rezolvat-o doar jenant, sunând la ştiri pentru a propune pierderea banilor ca pe un posibil subiect...
Sigur, adevărata pierdere este şansa de a vedea un artist adevărat... Deşi la cât de bine îi iese lu’ Minune „Man Down”, am fi mult mai fericiţi cu un lătrat de-al lui şi „La Luna” decât cu doamna care era poate o minune acum un sfert de veac...
Etichete: general,
