Gazetar şi gadgetar
Îmi place aproape la fel de mult să fiu gadgetar precum îmi place să fiu gazetar. Dar…
Deseori mă întâlnesc în platoul tv cu doi colegi. Unul este cameraman, celălalt este asistent de platou.
Amândoi sunt pasionaţi de literatură şi, în fiecare moment liber determinat de o pauză de publicitate sau între programe, citesc cărţi. Unul pe hârtie, celălalt în format electronic.
E-book-ul nu se toceşte pe la colţuri. Nu rişti să-i pierzi semnul de carte. E mai uşor şi, evident, mai cool. Nu ascunde acarieni care să-ţi provoace alergii. Dar…
Cred că formatul electronic este ideal pentru un conţinut jurnalistic sau pur informaţional.
Un Dostoievski pus în pagină electronică e ca un zgârie nori ridicat în Piaţa Roşie. „Idiotul” electronic mi se pare scris de Adrian Mutu şi nu doar „prizat” de acesta. Karl May electronic e precum filmul lui Jon Favreau, „Cowboys&Aliens”, în care cowboyi şi indienii se unesc pentru a se lupta cu extratereştrii.
Pentru mine gadgetul depersonalizează un conţinut artistic. Ţi-l livrează decojit de o anumită aură. E un semipreparat congelat. Aceeaşi senzaţie o am şi cu stocatorul de nu ştiu câţi giga de muzică.
Până la urmă coperta unui album a fost o instituţie în muzică, e un detaliu la fel de important ca pălăria lui Michael Jackson sau bentiţa lui Jimi Hendrix.
Cu un e-book pe care poţi să stochezi mii de cărţi şi cu un device pentru muzică poţi să-ţi bagi toată biblioteca şi toată discoteca într-un sertar al noptierei.
Mie însă, o casă fără bibliotecă si fără „rafturile cu muzică” mă trimite la imaginile din filmele SF în care toate decorurile mi se par atât de inventive dar, în acelaşi timp, atât de reci şi impersonale.
În lumea artei a început să se impună un pictor ale cărui lucrări seamănă „senzaţional” de bine cu fotografii făcute cu cele mai performante aparate foto.
De ce ţi-ai dori să ai o pictură care să arate exact ca o fotografie ultraclară? Am văzut şi telefonul cu care să-ţi poţi proiecta filme. Mda, aşa ceva poate înlocui un cinema precum poate o vizionare a unei slujbe pe net să înlocuiască biserica.
Revenind, sunt de acord cu componenta ecologică a cărţii electronice, deşi cred că omenirea are totuşi capacitatea de a regenera pădurile pentru ca literatura să existe în continuare pe hârtie. Cred că anumite canale de transmitere a artei sunt imuabile. După mii de ani, teatrul păstrează acelaşi cod.
Nişte oameni se aşează lângă o scenă pe care se produc artiştii. Sigur, au apărut luminile şi decorurile sofisticate dar esenţa rămâne contactul vizual şi sonor direct dintre artişti şi public. Cred ca vom ajunge şi la un e-theatre, cu spectacole mari filmate şi reproduse apoi pe scenă cu holograme 3D ale unor mari artişti care nu mai există sau care se află într-o altă zonă a planetei.
Dar eu voi rămâne fidel senzaţiei pe care am trăit-o atunci când Marcel Iureş s-a aşezat lângă mine pe scaun la Teatrul Act şi a început să înfulece dintr-un cârnat aşa cum îi cerea rolul. S-ar putea ca în e-theatre să fie nişte probleme cu reproducerea aromei cârnatului.
Mi-am pierdut semnul de carte şi două staţii de autobuz mi-a luat să-mi dau seama la ce pagină am rămas. Când am descoperit unde rămăsesem a trebuit să cobor din autobuz. Cu e-book-ul ajungea un click. Asta e, rămân la hârtia îngălbenită şi, probabil, nepoţii vor veni să-mi vadă cărţile în noaptea muzeelor.
Etichete: carte,
