După 20 de ani
Întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. La Constanţa, în timp ce Messi ateriza pe Arena Naţională.
N-a existat nicio ezitare, extratereştrii n-au avut nicio şansă în faţa pământenilor alături de care mi-am petrecut adolescenţa în cel mai frumos loc de pe Terra, liceul de la malul mării…
N-a contat distanţa, până la Constanţa am pulsat cu amintirile pe care le-am mai strâns din vremurile în care mersul la cules de porumb se împletea cu Beverlyhillsul. Şi, până la urmă, sunt totuşi doar 225 de km, ce să mai zică fiul senatoarei Plăcintă care după ce iese de la puşcărie trebuie să bată drumul până la reuniunea clasei de la liceul frecventat în Elveţia.
E greu la prima vedere, îmi dau seama că după ce am băgat atâtea feţe de fotbalişti în memorie în 20 de ani de carieră, a trebuit să-mi şterg fără să vreau nişte fişiere din cap. Prin faţă mi se perindă câteva figuri pe care caut cu disperare să le reperez în timp ce strâng mâini, pup obraji, dau palme amicale pe spate şi iau palme complice pe burtă…
Mi-am luat o cămaşă cam strânsă pe corp dar mă consolez că putea fi şi mai rău dacă eram în locul primarului sectorului 5 şi de-abia acum terminam liceul urmând ca sărbătoarea de 20 de ani să mă prindă împlinit în pragul pensiei…
Există însă şi ieşirile de avarie. N-ai cum să-l ratezi pe culturistul din liceu care a continuat zilnic munca cu fiarele în aceşti 20 de ani aparent cacofonici. Nici pe tătarul ai cărui ochi nakatanieni (bine, kurosawaieni dacă nu le ai cu fotbalul) traversează oblic cei 20 de ani.
Şi, evident, colegul de bancă, singurul care trece proba cântarului imobilizat în cele 69 de kg cu care se prezenta la bac. Îmi imaginez că încă nu s-a angajat, că încă îi mai dau ai lui câte un ban, că încă aşteaptă pachet de acasă. Dar, sigur, mai sunt şi alte metode să rămâi după 20 de ani tot la 69 de kile.
Deşi suntem deja la categorii diferite, colegul de bancă mă face KO ireversibil. Scoate la iveală un ziar de pe la începuturile lui ’93 în care publicam un articol despre apariţia Canalului de Sport, prima televiziune din grupul Mediapro la care meşteream şi eu la cei 19 ani bătuţi pe muchie. Îmi face cadou ziarul după ce l-a păstrat 20 de ani. Dacă nici asta nu e scenă din Kurosawa…
Despre fete? Ar putea părea un pic neobişnuit, dar povestea e despre soţie. Am fost colegi în acest liceu. În doi ani în care am fost la 3 bănci de ea în clasă n-am schimbat 5 fraze. După aproape 10 ani de la acele 5 fraze, ne-am intersectat prin imensul Bucureşti şi brusc mi-am dat seama că, de fapt, aveam să-i mai spun vreo 5.000 de fraze. Dacă nici asta nu e poveste de Inarritu…
Despre profesori? Au fost, dar din păcate nu şi profesoara de română. Atunci m-a simţit că sunt un rătăcit într-o clasă de finanţe în care Graalul avea inscripţionat pe el sigla ASE. Ştiam că după 20 de ani se prescriu şi cele mai grave fărădelegi aşa că eram hotărât să-i mărturisesc.
Era foarte angajată politic, îi plăcea să polemizăm în plenul clasei în acele vremuri atât de pătimaşe. Mi-a dat atunci bani să-mi fac abonament la « 22 » sau ceva de genu’ ăsta, dar eu mi-am făcut cu ei abonament la Sportul Românesc. Aş fi vrut să-i mărturisesc minciuna dar mai ales afecţiunea.
Etichete: dupa 20 de ani,
