„Viitor cu clasă”. O educatoare a construit o grădiniță pentru copiii romi în podul unei biserici

Dată publicare: 16-04-2021 11:14
Dată actualizare: 05-05-2021 18:31


Are 37 de ani și e o educatoare de etnie romă. Vine dintr-o familie în care mama are două clase, iar tata opt. Școala era un sacrificiu, dar a înțeles că doar cu studii își poate schimba viața și nu doar pe a ei ci și viața comunității în care trăiește.

A fost poreclită “țigancă” în liceu, moment în care a vrut să renunțe, dar discriminarea a ambiționat-o: a finalizat două facultăți și un master.

Anca Mezei a fost invitata Roxanei Hulpe la emisiunea “Viitor cu clasă”.

Anca a construit grădinițe în podul bisericii pentru copiii romi, iar azi predă în cea mai mare comunitate de romi de la noi, Săcele , județul Brașov. În puțin timp a reușit să aducă în grădiniță de la 5 copii înscriși mai bine de 30 și mizează pe o relație bună cu familia. Merge din poartă în poartă și îi roagă pe părinți să-și lase copiii la școală și le oferă soluții atunci când se plâng.

La câteva clase de gimnaziu predă în limba romani pentru că spune ea, pentru copiii romi e important să-și cunoască identitatea, să-și asculte muzica și să-și înțeleagă viața, doar așa vor merge cu drag la școală. La grădiniță are pauze când le pune copiilor Sandu Ciorbă, muzică țigănească ori manele, pentru ca ei treptat să realizeze că e mediul lor așa cum îl știu, aceasta e baza pe care Anca construiește, cu răbdare.

În fiecare an face cereri tipizate pe care le dă părinților, că ei să-și pună acordul ca micuții lor să faca limba romani la școală.

Roxana Hulpe: „Când ai ajuns la Săcele? Când ai primit acest post acolo?”.

Anca Mezei: „Am fost pentru prima dată la această grădiniță, această școală în anul 2009. Chiar am fost șocată, erau 4-5 copii, mai erau în alte clase poate 6 copii și chiar am fost uimită și m-am întrebat: așa puțini copii să vină la grădiniță?”.

A ajuns educatoare într-un sat fără frădiniță pentru copiii romi, așa că a construit de una singură o grădiniță în podul unei biserici.

Roxana Hulpe: „În puțin timp ai adus rând pe rând tot mai mulțu copii la grădiniță. Azi ai înscriși 30, de la 4-5. Cum ai reușit?”.

Anca Mezei: „Poate că n-ar fi corect să spun că este doar meritul meu, dar ține foarte mult și de cadrul didactic, ține foarte mult de faptul dacă îți dorești cu adevărat lucrul ăsta. Și dacă vrei, în general poți. Dacă îți creezi o legătură frumoasă cu familia, dacă nu-i privești nu știu cum, adică dacă încerci să fii pur și simplu uman cu ei și părinții, practic văd lucrul ăsta”.

Roxana Hulpe: „Tu mizezi foarte mult pe relația cu părinții pentru că acești copii, știm din experiența noastră, vin din niște familii care nu pun foarte mult preț pe educație”.

Anca Mezei: „Poate că n-aș putea să spun că nu pun preț pe educație, ci poate mai degrabă aș putea să subliniez faptul că nu conștientizează cât de important este actul educativ în sine, calitatea. Poate că unii dintre ei se mulțumesc cu faptul că copiii vin la școală pur și simplu, însă nu constientizează că este important ce ai învățat în ziua respectivă și că dacă nu ai învățat prea multe, nu ai cum să te dezvolți în societate”.

Roxana Hulpe:
„Te-ai dus din poartă în poartă să le spui părinților adu-ți copilul la grădiniță?”.

Anca Mezei: „M-am folosit de prima resursă umană, de copii prima dată. Vă dați seama, intri într-o comunitate nouă, n-ai cum să-i cunoști pe părinți inițial, îi cunoști pe copii. Și am încercat să lucrez așa mai mult emoțional cu copiii, astfel încât atunci când ei se duc acasă să fie încântați de ce zi frumoasă au avut la grădiniță sau la celelalte ore și practic așa mi-am facilitat eu legătura asta între părinți. Și în afară de asta am încercat să folosesc toate metodele care mi-au stat în putință atunci și acum, desigur, astfel încât să-i apropii de grădiniță, să le placă grădinița”.

A apelat la ajutorul unor ONG-uri



Roxana Hulpe:
„Ce metode folosești?”.

Anca Mezei: „Clar vorbim de implicare, și o implicare emoțională, dar și fizică. M-am folosit foarte mult de relațiile pe care le-am avut. De exemplu cunosc foarte multe ONG-uri, pentru că eu am venit cumva dintr-un mediu ONG-ist și întotdeauna primeam diferite lucruri, rechizite, absolut orice și le dădeam copiilor. Vă dați seama că ei erau entuziamați, bucuroși și a doua zi veneau cu plăcere, crezând că poate o să le mai dau și a doua zi. A contat foarte mult și faptul că am avut cum să-i ajut din punctul ăsta de vedere, nu pe toți pentru că la noi în grădiniță funcționăm șapte grupe, dar în general am încercat să țin cont și de ceilalți copii, nu doar de grupa mea”.

Roxana Hulpe: „Se întâmplă să te duci acasă la o familie și să întrebi mama de ce nu lăsați copilul la grădiniță? Și ea îți spune că nu are încălțări sau nu are de mâncare? Cum reușești să o îndupleci pe mamă să lase copilul la grădiniță?”.

Anca Mezei: „În primul rând nu o contrazic, o înțeleg. Eu zic că e un lucru foarte important, îi spun că o înțeleg, sau că încerc să o înțeleg și apoi îi dau și experiența mea de viață. Îi spun că și eu am fost un copil sărac, poate nici eu nu aveam papuci, nu aveam cu ce să merg, îi explic că nu este ușor, dar este totuși important să mergi și că este, de fapt, foarte important și că ei nici măcar nu-și dau seama acum cât este de important pentru copii să vină la școală și să învețe, iar apoi nu e ca și cum îi spun doar un lucru și o las, încerc să-i dau niște soluții. Dacă zice că nu poate să vină că, de exemplu, că nu are cu cine să-l trimită pe cel mic pentru că ea mai are, probabil, un alt copil mic în brațe, pe care nu poate să-l scoată afară, încerc să-i spun dacă nu cumva există vreun vecin, vreun verișor pe acolo prin zonă și să-l trimită cu el. Că eu o să-l aduc frumos până la poartă, să nu-și facă griji de siguranța lui. Vin cu soluții mereu”.

Roxana Hulpe: „Responsabilitatea ta e uriașă pentru că trebuie să-i aduci pe toți acești copii în mediul școlar”.

Anca Mezei: „Da, așa este. Poate că la o altă grădiniță lucrurile funcționează puțin diferit pentru că părinții sunt responsabili să-și aducă copiii, poate că acei copii nu suferă că nu au de mâncare, adică au un pachețel în fiecare zi asigurat. Cu siguranță sunt mulți copii care nu au efectiv un pachețel să vină într-o zi la grădiniță”.

Roxana Hulpe:
Vin copiii flămânzi la tine la grădiniță dimineața?”.

Anca Mezei: „Da, mai vin. Eu am grupă de după-amiaza, de la 12 jumătate încep grupa de grădiniță și copiii când vin primul lucru îl spun: doamna Anca, dar când mâncăm? Asta este prima întrebare. De cele mai multe ori mai cumpăr, tot timpul să am ceva la mine biscuiți, ce mai găsesc și eu, ce mai pot, uneori chiar și sandviciul meu îl mai înjumătățesc ca să mai dau și la ceilalți, pentru că copiii au nevoie, le este foame și trebuie să faci ceva pentru ei. Nu că ești obligat, dar faci asta uman, pentru că îți pasă de copil respectiv. Mai ales eu sunt extrem de bucuroasă când vine chiar și fără mâncare, adică sunt maxim mulțumită de chestia asta că a venit la grădiniță și atunci cu tot dragul îmi permit să-i cumpăr ceva să mânânce și lui”.

A vrut să renunțe la școală

 

„Și eu, mai ales în liceu, am suferit foarte mult din cauza discriminării. Strigau după mine 'Țiganca lui Mezei, iar a venit cu...' nu știu ce bluză și era destul de dureros, că nu mai eram mititică încât să nu înțeleg lucrurile astea. Atunci voiam să renunț la școală”, a precizat Anca Mezei.

Roxana Hulpe: „Cum au reușit să ajungi unde ești astăzi? În familia ta educația a fost o prioritate?”.

Anca Mezei: „N-aș putea să zic că a fost neapărat o prioritate. Părinții mei m-au trimis la școală pentru că trebuia să mergem la școală, regula asta din societate, să mergi la școală. Tatăl meu terminase 8 clase, iar mama mea 2 clase. /// Nu m-au împins, am făcut pentru că mi-a plăcut. Chiar îmi amintesc că aveam un oracol în clasa a 8-a și acolo era o întrebare la care trebuia să răspunzi ce vrei să devii când o să fii mare și eu îmi doream să devin sportivă, cântăreață și învățătoare. Și uite că am devenit învățătoare, educatoare, mi s-a îndeplinit visul. /// Am avut și eu momente, de exemplu în liceu, când aproape am vrut să mă opresc, să nu mă mai duc. Era foarte greu pentru părinții mei să îmi ofere bani de abonament, bani de rechizite, ceva de îmbrăcat, chiar îmi amintesc că am trecut o perioadă foarte grea în liceu, am suferit foarte mult datorită discriminării. Strigau mereu după mine: țiganga lui Mezei, iar ai venit cu nu știu ce bluză, și era destul de dureros că nu mai eram chiar atât de mititică încât să nu înteleg lucrurile astea”.

„Dar am terminat două facultăți: una la București și pe limba romani, la Cluj, la UBB, dar și un master în asistență și dezvoltare comunitară”, a dezvăluit Anca Mezei.
 

Roxana Hulpe: „Cum ai reușit totuși să ajungi să finalizezi două facultăți?”.

Anca Mezei: „Mi-am găsit puterea în momentul în care mi-am asumat identitatea. A fost o mare problemă pentru mine pentru că în primul an de liceu mi-a fost rușine să spun că sunt de etnie rromă, întrucât exista discriminarea asta la scară mare. /// Discriminarea asta pentru mine a fost cumva pozitivă, nu-mi place să spun asta, dar ăsta e adevărul. M-a motivat să merg mai departe, cu cât oamenii se comportau mai urât, cu atât eu am zis că eu pot să fac asta, eu pot să merg mai departe, eu vreau să învăț asta”.

Roxana Hulpe: „Cum ai reusit să te impui în comunitate, să le câștigi respectul, să aibă încredere în tine astfel încât să-și lase copiii la grădiniță, să-și lase copiii pe mâna ta?”.

Anca Mezei: „Metodele mele și implicarea mea, la un moment dat astea și-au spus cuvântul. Dar pur și simplu modul meu în care comunicam cu părinții, îi priveam întotdeauna așa egal, ei au simțit că pot să aibă încredere în mine și asta e cel mai important lucru. Adică să observe părinții că ție îți pasă cu adevărat de copiii lor. Dacă ei simt asta, apoi e foarte ușor să colaborezi cu ei, oricând îi chemi, la orice oră să vină să susțină cu ceva, vin. Eu asta am reușit să fac”.

„Eu vreau să se bucure și să simtă că practic grădinița este și a lor, nu este doar a mea. Împreună facem curățenie, deci facem totul împreună la grădiniță. Și o lecție, îi întreb înainte: 'Vă place, ați vrea să vorbim despre asta, ați vrea să facem mâine asta?'. Și ei îmi zic. Sau îi întreb de multe ori, chiar dacă eu am o planificare, eu le spun: 'Uitați copii, o să vorbim săptămâna aceasta despre asta'. Și unii zic: 'Wow, wow'. Dar dacă este o temă care nu prea le place lor, eu îi întreb: 'Ok, și ce ați vrea voi să vorbim? Despre ce?'. Și ei încep să zică fel și fel de lucruri de care ei sunt interesați”, a mai spus Anca Mezei.

Roxana Hulpe: „Aceste activități îi țin și mai aproape de mediul școlar?”.

Anca Mezei: „Da. Și tocmai asta încerc să fac, să le țin vie motivația pentru că dacă aș fi foarte monotonă nu aș reuși să-i aduc pe copii la școală, dar mai ales cu bucurie, că e o diferență. Să vii la școală ca și când ai fi obligat sau să zici de abia aștept să mă duc mâine, să văd cu doamna Anca, să mai repetăm la piesă sau să mai facem ceva. E o mare diferență, e ca și la un serviciu, dacă vii cu bucurie și îți place ce faci, ai rezultate bune. Dacă nu, nu. Așa se întâmplă și cu copiii. Practic trebuie să fii viu în învățământ, trebuie să faci cu drag ceea ce faci pentru copii. Adică dincolo de toată etica și de toate lucrurile astea așa, e bine să vii cu sufletul tău natural pe care îl ai de om pur și simplu”.