Industria românească, după 30 de ani. O radiografie a drumului spre capitalism
Industria românească a fost zdruncinată din temelii în ultimii 30 de ani. Am plecat de la o structură planificată, subordonată statului și ne-am îndreptat timid către capitalismul zilelor noastre.
Am câștigat în timp eficiență, am dezvoltat domenii noi, bazate pe IT, dar am îngropat aproape tot ce a însemnat industria grea.
Cifrele demonstrează totuși că producția industrială este de trei ori mai mare ca valoare în dolari americani, față de 1990. Și reușim asta doar cu o treime din numărul angajaților de altădată. Aceștia lucrează însă în proporție de 90% în firme private așa că putem spune că sectorul privat este astăzi cel care duce greul.
După Revoluție, sutele de fabrici și uzine s-au lovit imediat de haosul creat în urma vidului de putere. Gândită într-o structură planificată, subordonată direct statului, industria românească a demonstrat repede că nu era pregătită pentru economia capitalistă. Marile întreprinderi nu aveau comenzi și nu aveau piețe de desfacere. Iar lipsa de competiție și tehnologie au grăbit dezastrul.
Criza economică atinge proporții nebănuite. Leul se devalorizează de șapte ori. Într-o inflație de 300%, prețurile explodează. Falimentele băteau la ușă. Sărăcia pune stăpânire pe țară.
Prin Legea 58 / 1991, încep privatizările în masă. Guvernul Român decide ca toate companiile de stat să fie deschise privatizării.
Petre Roman: „Din păcate, erau foarte mulți coloși din aceștia care nu aveau nicio justificare economică. Era complet absurd”
Au urmat în total 100 de acte normative care au stat la baza privatizărilor din cei 22 de ani cât a durat acest proces. Prima etapă a avut loc între '92 și '95 și s-a bazat pe privatizările spontane și MEBO.
Privatizările spontane
Privatizările spontane presupuneau asocierea dintre stat și privați. Procesul e greoi. În 93, de abia se formaseră 721 de societăți mixte. În anii care au urmat, metoda și-a demonstrat inutilitatea.
Uzina Republica a dispărut odată cu renumele ei interbelic. Înființată în 1939 de Nicolae Malaxa, fabrica era în anii 70 al cincilea mare producător de țevi de oțel din lume.
După ce a fost privatizată pe nimic, uzina a intrat în faliment. A fost lichidată în timpul guvernării Năstase și ulterior a căzut pradă firmelor de recuperare a fierului vechi.
Privatizările de tip MEBO
Privatizarea de tip MEBO s-a dovedit și ea ineficientă. Prin acest proces, activele unei companii erau vândute salariaților. Din 1993 și până în 1996, doar 837 de societăți au fost privatizate astfel.
În anii de glorie, la Brașov un tractor se fabrica la nouă minute. După Revoluție, datoriile uzinei au sufocat producția care a scăzut la opt tractoare pe lună. Platforma a intrat într-un lent proces de privatizare. Angajații uzinei au ieșit deseori în stradă ca să-și exprime nemulțumirea față de tergiversările guvernanților.
După eșuarea tuturor tentativelor de privatizare, în februarie 2007, guvernul Tăriceanu a decis lichidarea fabricii.
Mândria UTB a dispărut definitiv după 82 de ani. În locul halelor de altădată, extinse pe 126 de hectare, s-a ridicat un cartier cu peste 6000 de apartamente și un mall cu 200 de magazine.
Cuponiada sau programul de privatizare în masă
Ne întoarcem în timp la cea mai răsunătoare metodă din istoria privatizării. Cuponiada, sau programul de privatizare în masă, a avut loc între 95 și 96.
Milioane de oameni au stat atunci la coadă să primească gratuit tichetele de privatizare. Valoarea cupoanelor se ridică la 975.000 lei, în banii de atunci. Dacă societățile ar fi fost profitabile, oamenii ar fi avut de câștigat din dividente. Cuponiada a sfârșit prost. Alte 5.500 de societăți de stat s-au prăbușit în numele unei reforme pe care nimeni nu a gândit-o cu cap.
Orașe monoindustriale
Marii mamuți industriali au fost puși pe butuci. Cele mai dureroase privatizări sunt cele din orașele monoindustriale, unde toți oamenii trăiau de pe urma unui combinat. Oneștiul este un exemplu.
Claudiu Ștefănescu, localnic: „Acest oraș care s-a construit în jurul platformei petrochimice a fost ca un fel de boom și cam ca un boom, dar mai surd, a și dispărut."
RAFO, cea mai mare rafinărie românească, a fost devalizată de personaje controversate, grupări de criminalitate transfrontalieră și combinații financiare dubioase.
Răzvan Orășanu, fost președinte AVAS: „Am fost informați de autoritățile americane că în jurul lui Rafo este o filiera de spălare de bani.”
Marin Anton, fost administrator RAFO: „Chiar nu m-a interesat, chiar nu m-a intereat pe mine sursa banilor.”
Valea Jiului
Industria mineritului era falimentară și ea. În Valea Jiului producția scăzuse la jumătate făță de 1990. Guvernul Radu Vasile propune în 1997 concedieri colective.
20.000 de oameni acceptă să plece acasă cu salarii compensatorii. Minerii își cheltuiesc repede banii, iar Valea Jiului devine un butoi cu pulbere.
România întră în 1999 în cea mai mare criză postdecembristă. Minerii vor să înlăture Guvernul și pornesc în marș spre București.
Președintele Emil Constantinescu instituie starea de urgență condiționată pe întreg teritoriul țării. Armata masează tancuri pe autostrada București-Pitești. Primul-ministru Radu Vasile se duce personal la Cozia să negocieze pacea, cu liderul Miron Cozma.
Radu Vasile, fost prim-ministru al României: „Prin asemenea soluție, au fost evitate confruntările care puteau să aibă consecințe de neprevăzut.”
Întreaga lume a văzut atunci cât de fragilă era România. Și cât a lipsit ca un protest sindical să arunce națiunea într-un război civil, iar țara în incapacitate de plată.
Cu toate acestea, privatizările și restructurările au continuat până în 2014. 78% dintre ele au eșuat. 22%încă trăiesc.
Construcția de vapoare
Construcția de vapoare a rezistat, chiar dacă după Revoluție, flota a dispărut. Investitorii din Olanda au preluat rând pe rând șantierele din Galați, Mangalia, Tulcea și produc acum vase de croazieră pentru piețele din vest.
În paralel, procurorii DNA au cercetat cum a dispărut flota românească.
În 89 eram pe locul trei în lume cu pescadoarele și pe locul nouă cu vapoarele comerciale. În dosarul Flota apare numele fostului președinte Traian Băsescu, alături de alte 79 de persoane. O expertiză ulterioară a arătat însă că prejudiciul din dosar este inexistent.
Industria auto
Chiar dacă ARO a dispărut, după 50 de ani de istorie, venirea francezilor de la Renault a salvat Uzinele Dacia.
Dacia a trecut treptat de la modelul Nova - lansat cu mândrie în '95, la Dusterul zilelor noastre - care reprezintă 70 % din producția actuală de la Mioveni.
Super Automobile Dacia este în prezent cea mai mare companie din România după cifra de afaceri, cu un business de 5,3 miliarde de euro în 2018.
Și industria auto din Craiova a rezistat tranziției. Autoturimul Oltcit, care a făcut istorie în perioada comunistă, după un parteneriat cu Citroen, a fost înlocuit în 1994 de mașinile Daewoo.
Problemele financiare ale concernului sud-corean au determinat statul român să reia, 11 ani mai târziu, controlul asupra fabricii. Și a pregătit terenul pentru Ford.
Iar americanii de la Ford, au promis încă din 2007 investiții de 675 de milioane de euro și o producție anuală de 300.000 de autoturisme. Ultimul model a fost lansat chiar în această toamnă.
Vorbim așadar de involuție și evoluție în cei 30 de ani scurși de la Revoluție.
Industria românească a pierdut aproape 2,1 milioane de oameni. S-au împuținat minerii, sondorii și strungarii dar a apărut nevoia de informaticieni și specialiști IT. Am căzut, fără să ne dăm seama, în extrema cealaltă. Asistăm, în prezent, la cea mai gravă criză postdecembristă a forței de muncă.
Și totuși, în cifre stăm bine. Față de 1990, producția industrială e de trei ori mai mare ca valoare în dolari americani. Iar asta reușim cu doar o treime din numărul angajaților de altădată. În plus, făță de acum 30 de ani, sectorul privat este cel care ține în spate industria. Peste 90% dintre salariații de astăzi lucrează în firme private.
