24 ianuarie 1859: Mica Unire sau Unirea Principatelor Române s-a înfăptuit cu ajutorul marilor puteri

Acest eveniment a avut loc după ce, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie/5 februarie, a fost ales şi domn al Munteniei.

Ţelul comun de unire a românilor într-un singur stat a fost atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Profesorul Alexandru Istrate, cercetător științific la Institutul de Istorie ”A.D. Xenopol” din Iași, a explicat într-un interviu pentru ȘtirileProTV.ro, acordat în 2022, care au fost momentele cheie ale acelor vremuri istorice pentru România de astăzi.

”Mica Unire”, ajutată de interesele marilor puteri

Reporter: Care sunt lucrurile mai puțin știute despre contextul european în care a avut loc Mica Unire?

Citește și

Răspunsul unei eleve la întrebarea: ”Ce sărbătorim pe 24 ianuarie?”

Prof. Alexandru Istrate: ”Ideea unirii principatelor române, și aici ideea cu referință strict la Moldova și Țara Românească era zgândărea cabinetele marilor imperii de aproape jumătate de veac. A existat o idee mult mai amplă, intitulată ”Regatul” sau ”Ducatul Daciei”, prin care atât Rusia, cât și Austria doreau să revigoreze un stat tampon între ele și Imperiul Otoman, care să cuprindă Moldova, Țara Românească, Transilvania, parte din Maramureș și Basarabia. Prin urmare, la 1859, Unirea Principatelor Române a fost alternativa care a convenit cel mai mult, deoarece nu reușea să ia teritorii nici din impreiul rus, nici din imperiul austriac. Și, în același timp, slăbea autoritatea Imperiului Otoman în zonă. Franța și Anglia, în funcție de interesele mai ales comerciale sau de interesele geostrategice din alte zone ale lumii, cum ar fi nordul Africii, în cazul Franței, au sprijinit mai mult sau mai puțin unirea principatelor, urmărindu-și strict propriile interese.”

Reporter: Și care au fost interesele?

Prof. Alexandru Istrate: ”Pentru Franța, o miză deosebită era redobândirea unui statut special în relația cu Imperiul Otoman, zguduită destul de puternic de intervenția Imperiului Britanic, care și-a dat seama că avea o piață de desfacere extraordinar de mare și profitabilă în Imperiul Otoman. Atunci, Franța a încercat să contrabalanseze, sprijinind unirea principatelor și, în felul ăsta, să determine Imperiul Otoman să își regândească poziția față de ea.”

Situația politică din Principatele Române în momentul Micii Uniri

Reporter: Care era situația politică și administrativă a principatelor și care era diferența între ele, atunci, înainte de Mica Unire.

Prof. Alexandru Istrate: ”Dacă ne-am uita cu 2-3 decenii în urmă și să luăm un reper cronologic, regulamentele organice, care erau văzute ca o constituție, ca un act general de organizare a celor două principate - firește, pentru fiecare principat un regulament organic - vom vedea că ele trasau în mare linii asemănătoare de dezvoltare juridic, economic, chiar legat de jurisprudență .. Prin urmare, de la 1830 încoace, în ceea ce privește legislația și anumite decizii privind organizarea internă în Moldova și Țara Românească au mers cam în aceeași direcție.

Doar că a fost un zid de netrecut orgoliul elitelor politice de la Iași și de la București, care, până în preajma unirii, până la 1859, nu vedeau cu ochi buni abandonarea propriilor privilegii, a propriului destin istoric, pentru a construi o nouă țară în care ei nu știau cu exactitate ce statut vor avea.

În concluzie, dacă am vedea a la long, de la 1830 până la 1859, există o tendință nu foarte amplă de organizare oarecum asemănătoare în cele două principate, dar nu a fost decisivă pentru momentul 1859.”

Reporter: Deci au fost niște conducători foarte orgolioși, care voiau puterea doar pentru ei.

Prof. Alexandru Istrate: ”Da, da, da. Dovadă și momentul alegerilor, când abia în ultimele ore, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, numele lui Vasile Alecsandri a ieșit ca și lider admis cu o majoritate covârșitoare. Până atunci, în Moldova, Mihail Sturdza, fiul său, Grigore Sturdza, au concurat, iar în Țara Românească a fost un scenariu asemănător”.

Miturile Micii Uniri

Reporter: Cât de greșită este impresia că a fost un accident fericit, că românii au profitat de moment și au păcălit marile puteri? Aveau puterea cele două principate românești de a se uni chiar și simbolic, fără binecuvântarea marilor puteri?

Prof. Alexandru Istrate: ”Fără a fi prea categoric, cred că acesta este unul din clișeele nefericite ale istoriografiei românești. Să fim, totuși, realiști, două principate a căror populație, însumată, reprezenta 4 milioane de locuitori nu-și puteau asuma cu orice risc un proiect politic atât de important. A contat, firește, ambiția, clarviziunea și mai ales onestitatea și profesionalismul unor oameni cum ar fi Costache Negri, care au știut să bată la cabinetele marilor puteri, mai ales la Constantinopol, și să le explice de ce este bine, de ce este necesar ca la nord de Dunăre să creăm un alt stat, să transformăm două principate într-o nouă țară.

Asta ar fi viziunea noastră din interior către Europa, prin care am putea spune că am fost și noi deștepți și norocoși cândva în istorie. Dar în mod realist și, dacă vreți, corect, mai mult face parte dintr-o imagologie care ni se pare nouă că ne înfrumusețează destinul istoric.”

Pro TV

24 ianuarie 1859: S-a negociat intens ”Mica Unire”

Reporter: Deci tot marile puteri au fost cele care au avut ultimul cuvânt.

Prof. Alexandru Istrate: ”Da, pentru că, să ne gândim că obținerea recunoașterii unirii de la 1859 însumează o procesualitate - conferință, convenție, cum vreți, congrese la Paris, oriunde în lume, întâlniri între miniștrii de externe ale marilor imperii în care s-a negociat foarte serios înființarea noului stat. Mai ales că, în primii 3 ani, nu trebuie să uităm acest lucru, funcționa în continuare Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. La 1859 am avut alegerea aceluiași domn, s-a acceptat numirea lui, dar până a recunoaște construcția politică de la nordul Dunării ca un stat au trebuit să mai treacă 3 ani.” 

Reformele lui Cuza, după Mica Unire a României

Prof. Alexandru Istrate: ”Odată ales domn, Cuza a știut că are un mandat scurt, de 7 ani. Au fost negocieri prin care domnia lui era prevăzută ca un preambul. El trebuia să pregătească țara din punct de vedere juridic, să-i dea o armătură legislativă, să-i dea o organizare administrativă și să pună în ordine finanțele țării, pentru ca într-un timp relativ scurt, de 7-9 ani, în fruntea viitoarei țări România să vină un principe străin.

Cuza și-a asumat acest lucru, a știut că toate acest reforme vor trebui plătite cu un preț. El nu a avut, din nefericire, și e bine să o spunem, el nu a avut în jurul lui, exceptându-l pe Mihail Kogălniceanu în primii ani de domnie, pe Costache negri, pe Vasile Alecsandri sau Vasile Boerescu, el n-a găsit sprijin în reprezentanții marilor familii boierești care să-l susțină în ducerea până la capăt a reformelor de care țara avea nevoie. Dacă până la Cuza, deciziile adunărilor priveau mai ales interesele și privilegiile marilor familii boierești, miza reformelor propuse de Cuza, de Kogălniceanu, susținut în fața diplomației europene de Costache Negri, a fost de a transfera privilegiile marilor familii boierești în ceea ce ar trebui să fie binele public, a moderniza societatea românească.”

Pro TV

Reporter: Deci a fost un om de sacrificiu.

Prof. Alexandru Istrate: ”El, da, și el și-a asumat - lucru recunoscut după aceea și de Mihai Kogălniceanu, recunoscut și de secretarul său, Alicot Ben, de ultimul său ministru de Externe, Papadopol-Calimah, de mulți alții, Dimitrie Bolintineanu, care au știut clar că la un moment dat Cuza va trebui să plece.” 

Cine a fost Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României în 24 ianuarie 1859

Născut la Bârlad în 1820, Alexandru Ioan Cuza a urmat pensionul Cuenin din Iași, apoi a fost trimis la studii în Franța (1831-1835), luându-și bacalaureatul în litere - spun cercetătorii de la Muzeul Național de Istorie a României.

A studiat apoi dreptul, dar fără a obține vreo diplomă. Revenit în țară, în 1848 s-a numărat printre semnatarii Petiției Proclamație adresată domnitorului Mihail Sturdza. Arestat, la ordinul acestuia, a reușit să evadeze, în timp ce era dus de o escortă în Imperiul Otoman. A trecut în Transilvania, apoi în Bucovina, Viena, Paris și Constantinopol, de unde s-a întors în Moldova cu Grigore Al. Ghica, numit domn al Moldovei în 1849.

Sub acesta, a fost președinte al judecătoriei Covurlui, ministru de interne (feb.-oct. 1851), pârcălab de Galați (numit în iunie 1856). În iunie 1857 a demisionat din funcția de pârcălab, acuzând falsificarea listelor electorale în timpul alegerilor pentru divanul ad-hoc al Moldovei, la care a participat ca deputat de Galați.

Ales, în 24 ianuarie 1859, ca domn al Moldovei și apoi al Țării Românești, a acționat pentru recunoașterea dublei alegeri și apoi a unificării guvernelor și parlamentelor celor două țări de către Poartă și puterile garante, eveniment cunoscut acum drept ”Mica Unire” a Principatelor.

galeriaportretelor.ro

FOTO: Alexandru Ioan Cuza (datare imagine: secolul XX)

După 2 mai 1864, când și-a mărit prerogativele impunând modificarea Convenției de la Paris (1858), ce juca rolul de Constituție a Principatelor, a realizat reforme importante, precum cea rurală, cea electorală și a învățământului, secularizarea averilor mănăstirești.

Dar, din cauza conducerii autoritare, o coaliție formată din conservatori și liberalii radicali l-a forțat să abdice în februarie 1866.

S-a retras în Viena, apoi la Paris. A murit la Heidelberg, în mai 1873.

Pe plan personal, viața lui Al. I Cuza a fost una extrem de controversată. Relațiile sale cu femeile au fost mereu un motiv de atac din partea oponenților săi politici. 

Alexandru Ioan Cuza a fost însurat cu Elena Cuza. Cei doi nu au avut copii biologici, dar au adoptat doi băieți, pe care domnitorul i-a avut cu amanta sa, Maria Obrenovici.

Guvernele din timpul domniei lui Cuza și marile reforme

Primul guvern al ţării a fost condus de conservatorul Barbu Catargiu (22 ianuarie/3 februarie 1862 - 8 iunie 1862, când a fost asasinat) adversar al împroprietăririi ţăranilor şi al lărgirii dreptului de vot.

Guvernul Barbu Catargiu a adoptat o serie de măsuri de organizare a statului. Printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 26 ianuarie/7 februarie, departamentele fostului guvern din Moldova au fost desfiinţate, fiind înlocuite, în mod provizoriu, prin directorate. Legile fiscale au fost unificate, s-a extins legea procurorilor în Moldova, etc.

După asasinarea lui Barbu Catargiu, noul guvern a fost condus de Nicolae Kretzulescu (24 iunie 1862 - 11 octombrie 1862). În această perioadă s-au avut în vedere unificarea sistemului sanitar, crearea Direcţiei Generale a Arhivelor Publice, crearea unui Consiliu al Instrucţiunii Publice.

În octombrie 1863 a fost instituit al treilea guvern din mandatul lui Al. I Cuza, cel condus de Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863-26 ianuarie 1865).

În această perioadă au fost adoptate o serie de legi importante, între care Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (1863), Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864), Legea agrară (1864). Acestea sunt considerate legile care au pus bazele statului modern România.

În perioada 10/22-14/26 mai 1864 a avut loc un plebiscit care a introdus o nouă Constituţie numită "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris", care întărea prerogativele domneşti şi o nouă lege electorală, care lărgea baza electorală prin coborârea censului.

În acest context nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancţionat şi promulgat Legea agrară, prin care ţăranii erau eliberaţi de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosinţă, limitându-se însă pământul expropriabil la maximum 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003), citată de Agerpres.

În iunie 1865 a fost instaurat un nou guvern condus de Nicolae Kretzulescu (14 iunie 1865-11 februarie 1866). în această perioadă a intrat în vigoare legea organizării judecătoreşti și a fost pus în aplicare Codul Civil de la 1/13 decembrie 1865.

Articol recomandat de sport.ro

Kosovarii nu au uitat de România! Cum au reacționat după tragerea la sorți a preliminariilor Cupei Mondiale