Minele părăsite din Maramureş care otrăvesc apele şi solul. Râurile sunt roșii și nimic nu crește

Din galeriile pur și simplu abandonate curge o apă roşie, apa acidă, care poluează pâraie și, mai departe, râuri întregi. Rareș Năstase a filmat apele bolnave în Maramureş, iar de la poluarea masivă de acolo a ajuns în sud-vestul ţării, în judeţul Mehedinţi. Acolo, de ani de zile, o fostă mină de cărbuni încă împrăştie o boală necruţătoare, care distruge rinichii localnicilor.

Din nord până în sudul ţării, şi de la est până la vest de Carpaţi, România are vaste depozite de minereuri. De la bazine carbonifere la mine cu aur, zinc, fier, dar și sare, sunt resurse subterane sau de suprafaţă care în ţara noastră au fost exploatate de mii de ani. În ultimele decenii însă, cele mai multe sectoare ale sectorului minier au fost închise, din raţiuni economice. După anul 1990, producţia minieră a României s-a redus drastic, multe dintre exploatații fiind oprite definitiv, iar minele au intrat într-un proces de conservare şi ecologizare.

Dincolo de problema socială şi de reconversie profesională a zecilor de mii de mineri care au rămas fără loc de muncă, închiderea minelor implică multe probleme de mediu, de sănătate. Ca orice treabă românească, procesul de conservare se face haotic, fragmentat, cu fonduri risipite şi cu afectarea mediului.
În judeţul Maramureş există de zeci de ani una din cele mai mari bombe ecologice de pe teritoriul României - apele acide de mină. Iată o situaţie petrecută la începutul acestui an, când dezgheţul a umplut o serie de galerii cu minerit oprit, din zonă, iar oamenii au alertat autorităţile de mediu. Râurile Lăpuş şi Săsar devin periodic roşiatice.

Aşa arată o apă repede de munte care trece prin comuna Băița. E o imagine apocaliptică, halucinantă şi prin aceste locuri tabloul este unul desprins parcă din filmele de ficţiune, cu acţiune pe altă planetă.

Citește și

Cele 14 cuvinte scrise de Cristian Tudor Popescu, imediat după ce Călin Georgescu a ajuns pe primul loc în rezultatele parțiale ale alegerilor prezidențiale

Alexandru Steliac e activist local de mediu şi cunoaşte bine zona şi râurile. Susţine că oamenii locului s-au obişnuit de decenii cu acest peisaj sinistru, în care matca râului ce şerpuieşte printre gospodării pare că sângerează continuu.

La începutul anilor 90, când a început închiderea minelor în zonă, localnicii s-au panicat, au făcut sesizări peste sesizări, au alertat autorităţile de la Bucureşti şi mass-media. Acum s-au obişnuit, aici şi-au crescut copiii şi nu se mai sperie de apa de râu roşiatică, o apă care ajunge cu uşurinţă şi în pânza freatică şi care afectează serios solul, cât timp malurile de rău şi pârâu devin argiloase şi nimic nu mai creşte în acest pământ.

Specialiştii susţin că aspectul şi culoarea sunt date de compoziţia apei – fier, pirită, metale. Iar localnicii susţin că fix cum e apa din albia râului, aşa e şi în în fântânile din curţi.

„Dacă laşi o găleată, în câteva ore se depune jos pe margine, face depuneri…" explică un localnic.

În cel mai fericit caz, apa acidă e tratată cu var

Cauza se găseşte sus, în amonte, unde se află foste mine de aur, perimetre miniere care s-au închis prin 2006 şi 2007. La locul din care apa roşie iese din munte, găsim un alt peisaj pe cât de apocaliptic, pe atât de desprins parcă din vremuri demult trecute. În faţa unei galerii de mina din care curge apa roşie în debit mare şi se duce direct în râu, sunt doi oameni care pun de zor var, în două bazine, pe canalul care face legătura dintre mină şi râu. S-au pus pe treabă de cum au văzut echipa de filmare.

Turnarea de var peste şiroiul roşu e o metodă arhaică, rudimentară, prin care se încearcă ridicarea PH-ului apei, care este foarte acidă. Adică ea vine din subteran cu un PH de 2,3, şi ar trebui să urce la peste 8, ca să nu afecteze grav mediul. Iar la un indice peste 8 se ajunge dacă oamenii reuşesc să pună suficient var, după o reţetă stabilită în prealabil. Responsabilii cu aruncatul varului nu poartă nici salopete de lucru, nici măşti de protecţie şi sunt angajaţii unei firme care a concesionat lucrările în zonă. Prin munca lor, înlocuiesc practic o staţie de epurare a apelor.

Reprezentanta firmei oferă detalii: „Contractul e lunar şi nu se pot face investiţii…"

Statul român scoate la licitaţie astfel de locuri de ecologizare, iar firma care câştigă contractul primeşte o redevenţă, pentru munca prestată. Culmea este că angajaţii lucrează chiar lângă o staţie de epurare, care ar fi trebuit să transforme apele acide în unele complet inofensive pentru mediul înconjurător. Mina aparţine Conversmin, adică societatea de închidere a minelor, şi care este subordonată Ministerului Economiei. Staţia de epurare de la gura minei e moştenită din comunism, însă ar fi avut parte de mai multe retehnologizări şi modernizări, prin anii 90. Conform unor documente oficiale, Conversmim are anual alocate 50 de milioane de lei, de la bugetul de stat, pentru rezolvarea problemelor de mediu de la închiderile de mine din toată ţara.

Teoretic, pe hârtie, treaba arată mult mai bine. În 2006, când a fost stabilit planul de închidere a perimetrelor miniere, acesta a prevăzut reguli şi măsuri pentru fiecare sector în parte. Concret, la toate perimetrele erau prevăzute staţii de epurare a apelor acide de mină, investiţii pe care trebuia să la facă statul român, prin societăţile sale. În proiectul de închidere scrie negru pe alb că doar temporar trebuie folosită metoda aruncării cu var. În aceste locuri din Nordul Romaniei, temporarul a devenit o permanență, nimic nu s-a schimbat de 14 ani, după cum ne-a confirmat telefonic şeful Conversmin, al filialei maramureşene, Cristian Bălan.

Ce se întâmplă la mina Băiţa e un exemplu ruşinos, dar se poate şi mai rău. Mult mai rău. În partea opusă a judeţului, am găsit galerii închise care nu numai că nu au staţie de epurare a apelor, dar nici măcar nu au o firmă ai cărei muncitori să arunce cu var. E practic un atentat la sănătatea localnicilor şi la mediul înconjurător.

Aici curge direct în râu, Lăpuşul are deja 2 culori...

Garda de Mediu nu a dat nicio amendă

Cu imaginile surprinse prin tot judeţul, pe unde apele roşii poluează, am mers la Garda de Mediu Maramureş. E ora 14.00 şi i-am surprins pe comisari la masă, într-o încăpere în care se şi fuma. Dacă am fi ajuns o oră mai târziu, am fi găsit închis, că la ora 15:00 li se termină programul. Şefa Gărzii de Mediu afirma că nu ştia despre incidentul cu apele roşii de la Băiţa, dar recunoaşte că la nivel de judeţ toate autorităţile sunt informate periodic despre problema apelor acide de mină.

Am întrebat-o pe şefa Gărzii de Mediu de ce nu pune presiune prin amenzi drastice, de ce nu somează societăţile statului să instaleze noi staţii de epurare a apelor în Maramureş sau să le repună în funcţiune pe cele cu activitatea oprită.

Reporter: Câte amenzi aţi dat în ultimele 6 luni? Aţi dat vreuna?

Marcela Chindris: „Nu…"

Mai grav este ca în scripte, aceste închideri miniere au avize de deversare valabile, emise de autorităţile de mediu, autorizaţii reînnoite la câţiva ani. Autorităţile ignoră să mai verifice cât de masivă e poluarea apelor, cât timp lipsesc staţiile, iar cu var se dă sporadic.
Există însă locuri în România unde activitatea minieră îşi arată necruţător efectele, asupra unor comunităţi întregi, din zonele învecinate.

Boala fără leac care a măcinat rinichii localnicilor

Suntem în judeţul Mehedinţi, unde pe o suprafaţă de aproape 900 de km pătraţi, o maladie fără leac seceră vieţile oamenilor de mai bine de patru decenii. Specialiştii o numesc oficial nefropatie endemică balcanică şi este, pe româneşte, e o boală căreia nimeni nu i-a dat de cap.
Nici un guvern nu a fost interesat de această tragedie din sudul României, dar se ştie despre ea, doar ce se vede: atacă rinichii până când îi reduce la dimensiunea unei nuci. Bolnavul ajunge la insuficienţă renală cronică şi singura şansă de supravieţuire e să înceapă neîntârziat dializa sau să se înscrie pe listele pentru transplant.

Clinicile din Drobeta Turnu Severin sunt arhipline de pacienţii cu vârsta între 40 şi 70 de ani, care vin de două-trei ori pe săptămână să-şi cureţe otrava din sânge. Mii de oameni au murit în ultimii 50 de ani, şi nici măcar cei care s-au mutat înfricoşaţi din zonă n-au scăpat de ea, dacă au fost expuşi mai mult de 10-15 ani, adică dacă au trăit în ceea ce medicii nefrologi numesc perimetrul endemic.

Dr. Mihaela Mărgineanu, medic specialist nefrologie: „Erau înainte 50%, acum sunt 20-25%..."

Zona satelor Bistriţa şi Erghevita e considerată epicentrul zonei pandemice. Aici au fost seceraţi cei mai mulţi oameni. Boala are o incidenţă de 2%, adică 2 din 100 de localnici au rinichii distruşi. O echipă de medici cercetători de la Timişoara investighează de 20 de ani fenomenul din Mehedinţi. După 2 decenii de cercetare, cu multe probe recoltate periodic din sol şi din pânza freatică, în 2021 au ajuns la concluzia că de vina ar fi un cărbune tânăr, care să găseşte în solul din zonă, şi care ar fi afectat apa pe care o beau oamenii locului.

Dealurile şi văile din jurul oraşului Drobeta Turnu Severin sunt pline de astfel de cărbuni. Acelaşi lignit se găseşte şi în celelalte zone-focar din Balcani, aşa că această teorie pare cea mai credibilă. Localnicii beau apa din izvoarele născute chiar din dealurile de cărbune. Cei mai mulţi dintre cei care nu s-au îmbolnăvit nu cred că apa are vreo problemă.

„Nu făceam şi noi dacă era apa?” crede o femeie din zonă.

Profesorul Ștoiu e fostul director al şcolii din satul Bistriţa. Are rinichii complet nefuncționali, și face de 3 ori pe săptămână dializa, aşa cum fac şi alţi consăteni. Are încă doi veri în aceeaşi situaţie şi spune că au băut din copilărie apa din zonă, deşi vedea că alte rude şi vecini se îmbolnăvesc unul câte unul, când trec de 50 de ani.

Și apa din rețeaua publică a primăriei este infestată

Unul din medicii de familie cu pacienţi în zonă susţine că nici autorităţile judeţene nici cele de la Bucureşti nu acordă atenţie acestei maladii. Nu există programe de screening, care ar putea evidenţia din timp că oamenii vor avea probleme cu rinichii.

Şi medicul de familie Cornelia Ştefan ştie că de ani de zile, apa din pânza freatică a fost afectată de cărbunele tânăr, după ce exploatările miniere au creat galerii care au legătură cu reţeaua subterană de ape. Primăria a introdus o reţea de apă la Bistriţa, în urmă cu 7 ani, dintr-un puț forat la peste 100 de metri, însă analizele făcute de angajaţii direcţiei de sănătate publică arată că acestea sunt infestate cu ecoli şi nitraţi.

„Apa din reţea nu este bună…" este concluzia medicului de familie Cornelia Ștefan

Aşa că oamenii tot de la izvoare preferă să bea în prezent şi se feresc de apa din conducte. La fel ca în Maramureş, problema de sănătate e ascunsă sub preş, ignorată.
Manualul de proceduri pentru conservarea şi închiderea minelor are în România un capitol ruşinos, pe care toţi responsabilii care s-au perindat prin instituţiile statului l-au tratat cu dezinteres.

Managementul mediului în sectorul minier de la noi e o tentativă eşuată, prin care se alocă anual sume importante. Scriptic. banii sunt cheltuiţi, însă pe teren realitatea este una tristă: periodic se produc deversări cu consecinţe grave, iar viaţa oamenilor e pusă în pericol. Poluarea generată de minele închise îşi arată în timp, efectele dezastruoase.

Articol recomandat de sport.ro

Gigi Becali, „turbat“ după primele rezultate la prezidențiale: candidatul pe care l-a călcat în picioare