De la comunism la capitalism: leul se depreciază de 7 ori, inflație de 300%, marile uzine ajung la fier vechi

Pentru că n-am știut ce să facem cu ele, 20 și ceva de ani, am tot tăiat și trimis la fier vechi combinate, fabrici și uzine.

În agricultură, din dorința de a avea fiecare un petec de teren, am fărâmițat pământurile și ne-a luat și aici 20 și ceva de ani ca să înțelegem că stăm pe o comoară.

După Revoluție, sutele de fabrici și uzine s-au lovit imediat de haosul creat în urma vidului de putere. Gândită într-o structură planificată, subordonată direct statului, industria românească a demonstrat repede că nu era pregătită pentru economia capitalistă. Marile întreprinderi nu aveau comenzi și nu aveau piețe de desfacere. Iar lipsa de competiție și tehnologie au grăbit dezastrul.

Citește și

România, te iubesc! Emisiunea integrală din 15 decembrie 2024

 Încep privatizările în masă. Sărăcia pune stăpânire pe țară

Criza economică atinge proporții nebănuite. Leul se devalorizează de 7 ori. Într-o inflație de 300 la sută prețurile explodează. Falimentele băteau la ușă. Sărăcia pune stăpânire pe țară.

Încep privatizările în masă. Guvernul Român decide ca toate companiile de stat să fie deschise privatizării. Au urmat în total 100 de acte normative care au stat la baza privatizărilor din cei 22 de ani cât a durat acest proces. Prima etapă a avut loc între '92 și '95 și s-a bazat pe privatizările spontane și MEBO.

Privatizările spontane presupuneau asocierea dintre stat și privați. Procesul e greoi. În ‘93, de abia se formaseră 721 de societăți mixte. În anii care au urmat metoda și-a demonstrat inutilitatea.

Uzina Republica a dispărut odată cu renumele ei interbelic. Înființată în 1939, de Nicolae Malaxa, fabrica era în anii ‘70 al cincilea mare producător de țevi de oțel din lume. După ce a fost privatizată pe nimic, uzina a intrat în faliment. A fost lichidată în timpul guvernării Năstase și ulterior a căzut pradă firmelor de recuperare a fierului vechi.

Privatizarea de tip MEBO s-a dovedit și ea ineficientă. Prin acest proces, activele unei companii erau vândute salariaților. Din ‘93 până ‘96, doar 837 de societăți au fost privatizate astfel.

În anii de glorie, la Brașov un tractor se fabrica la 9 minute. După Revoluție, datoriile uzinei au sufocat producția care a scăzut la 8 tractoare pe lună. Platforma a intrat într-un lent proces de privatizare. Angajații uzinei au ieșit deseori în stradă ca să-și exprime nemulțumirea față de tergiversările guvernanților. După eșuarea tuturor tentativelor de privatizare, în februarie 2007, guvernul Tăriceanu a decis lichidarea fabricii. Mândria UTB a dispărut definitiv după 82 de ani.

Ne întoarcem în timp la cea mai răsunătoare metodă din istoria privatizării. Cuponiada sau programul de privatizare în masă, care a avut loc între ‘95 și ‘96. Milioane de oameni au stat atunci la coadă să primească gratuit tichetele de privatizare.

Valoarea cupoanelor se ridica la 975.000 lei, în banii de atunci. Dacă societățile ar fi fost profitabile oamenii ar fi avut de câștigat din dividende. Cuponiada a sfârșit prost. Alte 5.500 de societăți de stat s-au prăbușit în numele unei reforme pe care nimeni nu a gândit-o cu cap.

Marii mamuți industriali au fost puși pe butuci, orașe întregi au murit odată cu ei

Marii mamuți industriali au fost puși pe butuci. Cele mai dureroase privatizări sunt cele din orașele monoindustriale, unde toți oamenii trăiau de pe urma unui combinat. Oneștiul este un exemplu. RAFO - cea mai mare rafinărie românească - a fost devalizată de personaje controversate, grupări de criminalitate transfrontalieră și combinații financiare dubioase.

Și industria mineritului a fost falimentată. În Valea Jiului, producția scăzuse la jumătate față de 1990. Guvernul Radu Vasile propune în 1997 concedieri colective. 20.000 de oameni acceptă să plece acasă cu salarii compensatorii. Minerii își cheltuiesc repede banii, iar Valea Jiului devine un butoi cu pulbere.

România întră în ‘99 în cea mai mare criză postdecembristă. Minerii vor să înlăture Guvernul și pornesc în marș spre București.

Președintele Emil Constantinescu instituie starea de urgență condiționată pe întreg teritoriul țării. Armata masează tancuri pe autostrada București-Pitești. Prim-ministrul Radu Vasile se duce personal la Cozia să negocieze pacea cu liderul Miron Cozma.

Întreaga lume a văzut atunci cât de fragilă era România. Și cât a lipsit ca un protest sindical să arunce națiunea într-un război civil, iar țara în incapacitate de plată.

Cu toate acestea, privatizările și restructurările au continuat până în 2014 - 78 la sută dintre ele au eșuat, 22 la sută încă trăiesc.

Construcția de vapoare a rezistat, chiar dacă, după Revoluție, flota a dispărut. Investitorii din Olanda au preluat rând pe rând șantierele din Galați, Mangalia, Tulcea și produc acum vase de croazieră pentru piețele din vest.

În paralel, procurorii DNA au cercetat cum a dispărut flota românească. În ‘89 eram pe locul 3 în lume cu pescadoarele și pe locul 9 cu vapoarele comerciale. În dosarul Flota, apare numele fostului președinte Traian Băsescu, alături de alte 79 de persoane. O expertiză ulterioară a arătat însă că prejudiciul din dosar este inexistentă.

Renault și Ford, giganții care au ținut în viață industria auto din România

Chiar dacă ARO a dispărut, după 50 de ani de istorie, venirea francezilor de la Renault a salvat Uzinele Dacia. Iar coreenii de la Daewoo au ținut în viață fabrică de la Craiova până când a fost preluată de Ford.

Dacia a trecut treptat de la modelul Nova - lansat cu mândrie în '95, la Dusterul zilelor noastre - care reprezintă 70% din producţia actuală de la Mioveni.

Vorbim așadar de involuție și evoluție în cei 30 de ani scurși de la Revoluție. Industria românească a pierdut aproape 2,1 milioane de oameni. S-au împuținat minerii, sondorii și strungarii, dar a apărut nevoia de informaticieni și specialiști IT. Am căzut, fără să ne dăm seama, în extrema cealaltă. Asistăm, în prezent, la cea mai gravă criză postdecembristă a forței de muncă.

Și totuși, în cifre stăm bine. Față de 1990, producția industrială e de trei ori mai mare ca valoare în dolari americani. Iar asta reușim cu doar o treime din numărul angajaților de altădată. În plus, față de acum 30 de ani, sectorul privat este cel care ține în spate industria. Peste 90 la sută dintre salariații de astăzi lucrează în firme private.

Retrocedarea pământului către țărani a creat haos în agricultură

Un alt domeniu important este agricultura. România, anilor 1988-89. Agricultura se face pe aproape 15 milioane de hectare de teren. Tot pământul aparține statului care îl administrează prin CAP-uri și IAS -uri. 2 milioane de hectare de teren sunt irigate. Există ferme de animale, stațiuni de cercetare, fabrici de utilije și tractoare.

Milioane de oameni lucrează în CAP-uri pe salarii extrem de mici și chiar dacă, la nivel oficial, se raportează producții record, oamenii primesc pâine cu porția, țăranii trăiesc în sărăcie. Toată producția agricolă aparține statului. În 1989, contribuția agriculturii la PIB-ul țării este 14,4 la sută.

Imediat după Revoluția din decembrie ‘89, guvernul condus de Petre Roman și mai apoi Theodor Stolojan scapă agricultura din mâna, iar țăranii încep să-și facă dreptate singuri, dornici să își recapete măcar o parte din averile confiscate de comuniști cu 40 și ceva de ani în urmă. Sunt distruse aproape toate CAP-urile din țară, iar fermele de animale sunt dărâmate și animalele împărțite între oameni.

Cu toate acestea, în 1990, în condițiile în care industria întră în blocaj, contribuția agriculturii la PIB-ul țării este 21,8 la sută. În anii următori scade dramatic.

Din dorința de a retroceda pământurile țăranilor, de unde vin multe voturi, politicienii dau legi care aduc haosul în agricultură. În 1991 apare celebra lege 18 care stabilește retrocedarea pământului către țărani, dar într-o suprafață de maximum 10 hectare. Pământurile sunt împărțite de comisiile locale care fac o adevărată harababură la nivel național, cu multe abuzuri și procese întinse pe ani de zile.

Suprafețele sunt fărâmițate, iar oamenii încep să-și lucreze fâșiile de teren, fiecare după cum îl taie capul, cu plugul și sapa, toți cu simțul proprietății proaspăt redobândite. Pentru mulți, pământul primit ajunge singura sursă de existență. Puțini sunt cei care reușesc să înceapă mici afaceri în agricultură. Între timp, stațiile și instalațiile de pompare a apei pe cele 2 milioane de hectare de teren sunt distruse și furate aproape în totalitate. Cu ele, țăranii își amenajează cotețe pentru animale.

Ba mai mult, în multe zone își pun dalele furate din canale prin grădini, ca să nu se murdărească pe picioare de noroi.

În scurt timp, în lipsa instalațiilor de irigații, suprafețe întinse sunt parjolite de secetă. Ce fac oamenii? Slujbe pentru invocarea ploii.

În primii ani după Revoluție dispar livezile și viile plantate pe timpul comunismului. Dispare industria care prelucra materia primă. Se distruge mult. Nimănui nu-i pasă.

În 1997, legea Lupu stabilește că țăranii care au avut pământ confiscat de comuniști pot să primească până la 50 de hectare și posibilitatea să-l vândă. Doar se stabilește, pentru că abia din anul 2000 pot să intre și în posesie. Retrocedarea se face greu, cu multe abuzuri, mai mulți proprietari pe același teren.

Calul și boul rămân baza în agricultură. Producția se înjumătățește

Scad exporturile, scade producția și românii încep să aducă hrană din afara țării. Sunt distruse stațiunile de cercetare, iar fabrica Tractorul din Brașov se desființează în ciuda protestelor. Calul și boul rămân baza în agricultură. 1998, pământul devine valoare și legea permite cumpărarea și vinderea lui.

La sfârșitul anilor ‘90, statul încearcă susținerea agriculturii. Se dau cupoane valorice. Valoarea lor e mică însă. Producția scade. Dacă în 1989 s-au făcut aproape 8 milioane de tone de grâu, în 2000 producția este de doar 4 milioane de tone.

În 2002, apare o nouă lege care complică și mai mult lucrurile: restituirea proprietății se face pe vechile amplasamente. Fărâmițarea terenului atinge cote maxime. În total sunt 4.200.000 de explotatii individuale pe 9.000.000 de hectare de teren. Fiecare exploatație este împărțită la randul ei, în medie în 3 parcele. 30 la sută din populația țării lucrează în agricultură. O agricultură de subzistență.

Țăranii încep să-și lase pământurile pârloagă. La mijlocul anilor 2000, aproape 4 milioane de hectare de pământ sunt nelucrate. La nivel național nu există viziune și strategie pentru acest domeniu.

Marii latifundiari. O bună parte din terenurile țării sunt controlate de străini

În 2007 intrăm în Uniunea Europeană care ne pune la dispoziție 8 miliarde de euro pentru dezvoltarea zonei rurale până în 2013, din care se absorb 88 la sută. Încep să apară plantății întinse pe suprafețe mari de teren. Se dau subvenții. Dar țăranul de rând nu vrea să renunțe atât de ușor la fâșia lui de pământ.

Continuă distrugerea sistemului de irigații. În 2010 se fac irigații pe doar o sută de mii de hectare.

Apar marii investitori în agricultură. O bună parte din sudul țării este controlat de firmele unor libanezi, Moldova, de celebrul Porumboiu, iar Insula Mare a Brăilei de Culiță Tărâță, care o cedează pe bani grei unei rude. Apar utilaje controlate pe computer, care lucrează suprafețe uriașe.

Apar și primele informații despre evaziunea și tunurile din agricultură. Mai multe firme venite din afara țării cumpără masiv cereale și fac prețurile în piață. În unele zone se dezvoltă sectorul legumicol. De multe ori, în zadar pentru că legumele din import sunt mult mai ieftine.

În 2012, România este lovită de secetă, dar mai marii țării nu învață nimic. Sitemul de irigații rămâne tot distrus. Cresc importurile.

Din 2014, străinii au voie să cumpere pământ agricol în România. În 2017, Comisia Europeană trage un semnal de alarmă și ne avertizează că peste 40 la sută din terenul arabil românesc, adică 5,3 milioane de hectare, aparține străinilor. Conducerea de la București nu pare însă interesată și afectată. Apar ferme de animale, dar fermierii se revoltă pentru că laptele adus din afara țării e mai ieftin.

În ultimii ani, satul românesc îmbătrânește, tinerii pleacă la muncă peste graniță și forța de muncă ajunge principala problemă a agriculturii. Chiar dacă se promite mult, autoritățile nu au startegii care să pună pe picioare domeniul. Exportăm floarea soarelui și importăm ulei, exportăm grâu și porumb și importăm produse de panificație.

Până în 2020, avem la dispoziție alte 8 miliarde de euro de la Uniune pentru agricultură și pe fonduri europene apar plantații de viță de vie și pomi fructiferi. Legumicultorii primesc subvenții pentru a planta roșii românești, iar loturile încep să fie comasate.

În anul Centenarului, țara e lovită de pesta porcină. Cum era de așteptat, nenorocirea ne prinde total nepregătiți. 20 de județe sunt afectate, sute de mii de porci sunt uciși.

În 2018, vremea este execelentă pentru agricultură. Atingem cote record. Primul loc la porumb în UE, locul 2 la soia. Avem însă aceeași problemă. Trimitem produsele peste graniță la prețuri mici și aducem în țară produsele finite.

Dar, una peste alta lucrurile au evoluat mult în agricultura noastră. Dacă la intrarea în Uniunea Europeană producția agricolă era de aproape 7 milioane de tone, în 2018 a ajuns la peste 30 de milioane de tone. Și cu toate astea, agricultura rămâne un domeniu neglijat de mai marii țări. Am putea să producem hrană pentru 80 de milioane de oameni.

Fărâmițarea terenurilor, cercetarea românească și tehnologizarea, resursa umană, accesul la capital pentru micii fermieri, sistemul de irigații și protecția la boli, toate acestea pot fi rezolvate printr-o politică coerentă și o strategie pe termen lung gândită de profesioniști.

Articol recomandat de sport.ro

O bătaie de joc românească: tatăl lui David Popovici le-a povestit francezilor cum politicul voia să profite de băiatul lui