Un româno vero
Am cunoscut un român în Italia. Nu e nici manglitor şi nici un geniu din vreun Silicon Valley macaronar. E un om normal, de 30 şi ceva de ani, care a plecat acum un deceniu din ţară să-şi facă-un rost.
Bucureştean de obârşie, băiat dezgheţat, rezonabil de arătos. A, şi stelist, dar ştiţi cum se spune, nimeni nu-i perfect. Stă în Milano şi i-am spus că pot să-i dau gratis un bilet la Inter – CFR. Mi-a mulţumit dar mi-a zis că nu poate accepta pentru că joacă Steaua chiar înaintea meciului CFR-ului.
Pentru Steaua oricând un amărât de streaming de pe net bate un meci văzut pe Meazza de pe cel mai bun loc din stadion. Boală grea care nu se duce ci se acutizează după 12 ani de exil.
Nu vrea să alimenteze legendele despre românii prost trataţi în Italia, discriminaţi, jigniţi sau mai ştiu eu ce. Spune că munca este singurul etalon după care eşti cântărit şi că nu există prejudecăţi în privinţa originii. E adevărat că apar şi situaţii speciale când un ţigan român a violat, ucis sau ceva de genul acesta o italiancă în Roma şi atunci era bine să nu spui prin Italia că eşti român „că te băgau la portbagaj”.
Milano nu este Lecce sau Napoli.
Este locul unde se fac cei mai mulţi bani în Italia dar vremurile de glorie ale exilului italian s-au dus. Românul meu lucrează la un bar într-un oraş din apropierea capitalei lombarde şi se alege cu 1.400 de euro pe lună.
Mai strânge un 200 cu o chestie, nu mai ţin minte ce, pe care o rezolvă în week-end. Plăteşte chiria, trăieşte decent, nu are maşină, şi mai rămâne cu un 500 pe lună. Pune la ciorap pentru apartamentul de 50.000 din cartierul bucureştean în care a copilărit. Mai are de muncit nişte ani prin Italia pentru visul apartamentului bucureştean.
Când spui Milano te gândeşti la Dom, la Via Montenapoleone unde se duc fiţoşii din România să-şi mai cumpere „o jmekerie de firmă” sau la Castello Sforzesco, o minuăţie arhitectonică medievală ca şi Domul. Vitrinele opulente, rafinate, inconfundabil italiene ascund în spatele strălucirii lor dramele unor vechi familii lombarde lovite crunt de criza ce nu că nu se mai termină dar în Italia capătă dimensiuni tot mai profunde.
Taximetriştii milanezi, lucru greu de imaginat, te întreabă dacă în România nu e mai bine. Remarcă faptul că exodul românesc spre Italia s-a mai stins şi te întreabă unde se mai duc românii în exil. Le spun că probabil „Inghilterra” e noul El Dorado ce va fi luat cu asalt de „instalatorul” român ce va încerca să-l scoată de pe piaţă pe faimosul instalator polonez.
Românul meu e volubil şi are ceva din ironia grunjoasă a lui Banciu.
Vorbeşte perfect italiana deşi atunci când ne conversăm în româneşte nu-şi înveleşte cuvintele în accentul cântat italian în stilul penibil răducioiuramonabădescian. Are o atitudine înţelegătoare, care provine dintr-o solidaritate de breaslă, atunci când vede că o chelneriţă din Orientul Îndepărtat ne pricepe mai greu comanda spusă în italiană. Îmi spune că a învăţat italiana la virgulă, cu dicţionar şi manual de gramatică, pentru a-şi putea face meseria impecabil.
Când se va întoarce în ţară speră să poată folosi această cunoaştere profundă a unei limbi străine. Mă gândesc la ambasadorul român la Londra pe care l-am ascultat chiar la plecarea spre Italia vorbind într-o engleză jenantă chiar şi pentru un vânzător din bazar.
Asta după ce l-am auzit şi pe viitorul preşedinte al României spunând în faţa delegaţiei FMI că ministrul de finanţe „is the mother and the father” al relaţiei României cu Fondul... Şi totuşi amicul meu visează să se întoarcă în cartierul copilăriei sale în ţara în care impostura e politică de stat.
