„Viitor cu clasă”. Ce a însemnat învățământul online pentru cei mici, explică Oana Moraru

12-02-2021 21:21


Mutarea învățământului în online, deși necesară, a adâncit problemele sistemului. Cei mai afectați sunt școlarii de vârstă mică, care au pierdut deprinderi care nu se puteau învăța în fața ecranului, consideră Oana Moraru, expert în educație.

 

Invitata corespondentului PROTV Roxana Hulpe la această ediție a emisiunii „Viitor cu clasă” a fost Oana Moraru - expert în educație, profesor de limba română și învățător, fondatorul școlii Helikon, și creatoarea platformei „Vocea Părinților”.

Prin prisma experienței în învățământ de 20 de ani, Oana Moraru a explicat perioada de adaptare a elevilor la învățământul clasic, după aproape un an în online. Carențele se văd în special la vârstele mici, unde a lipsit interacțiunea umană și învățarea unor lucruri esențiale pregătirii pentru viața de adult și care nu putea fi dobândite de la mama și de la tata.

Oana Moraru a abordat pe larg presiunea emoțională la care au fost supuși copiii în pandemie în cadrul emisiunii „Viitor cu clasă”, difuzată exclusiv pe www.stirileprotv.ro și pe pagina de Facebook a Știrilor ProTV.

În această perioadă de restricții sanitare, practic ei au dus pe umeri și povara părinților: financiar, emoțional. Încercăm să îi ajutăm pe părinți să înțeleagă că tot ce construiesc ei prin copiii lor acum în plină criză, va fi bagajul lor de adulți, care ii va ajuta în viețile lor să facă față schimbărilor, a explicat pedagogul.

Presiunea emoțională la care au fost supuși copiii se vede și în reîntoarcerea la școală - sunt mai puțin răbdători, mai frustrați, arată Oana Moraru, care le-a oferit sfaturi părinților și profesorilor, cum să gestioneze problemele emoționale ale celor mici la reîntoarcerea la școală, în formula față în față.

Roxana Hulpe, corespondent PROTV: Tu de pildă ai avut afterschool-urile deschise din septembrie până acum, cum ai ținut situația asta sub control?

Oana Moraru: „Controlul e ceva relativ, singurul lucru care contează cu adevărat e să observi foarte din timp, cu ajutorul părinților, când un copil devine pericol pentru comunitate, sau un adult devine. Cel mai important lucru e triajul, conștientizarea părinților să nu trimiți copilul la școală nici dacă are cele mai mici simptome, și conștientizarea profesorilor că anumite gesturi, automatisme normale până acum, nu mai sunt normale. A fost greu la început, înveți din practică, dar vestea bună e că nu apucă să se întâmple lucruri tragice sau răspândiri pe orizontală într-o singură zi, nu e situația în școli atât de dramatică la o decizie proastă, pentru că în general spațiile sunt aerisite, copiii poartă măști, singurul lucru cu adevărat de impact e să ții în școală un copil sau un profesor simptomatic, vădit bolnav, să nu-l trimiți la timp acasă, sau dimpotrivă, părintele să-și trimită copilul trecând așa cu vederea... Atunci ar putea fi vorba de o răspândire, în mijloacele de transport, în grămezile care se formează între părinți la intrarea în școli, sunt multe lucruri care o să le învățăm din mers pentru că probabil va trebui să ne construim școala în timpurile acestea.
Nu cred că retragerea în online pentru două, trei sau patru luni va produce siguranță totală la reîntoarcere, probabil că vor mai exista reveniri ale virusului”


Roxana Hulpe: Era necesară întoarcerea elevilor acum, în bănci? Dacă depășeam această limită era și mai greu pentru ei să se readapteze?


Oana Moraru: „Depinde de pragul de vârstă la care se află fiecare. De pildă, în grădinițe, dezvoltarea unui copil de la trei ani la patru ani, cinci ani, șase ani, cunoaște niște trepte de-a dreptul dramatice, în sensul că mai târziu pot fi recuperate mai greu. Un copil între 4 și 5 ani învață ceea ce se cheamă jocul tranzacțional, adică învață să fie cineva în colectivitatea în care se joacă, învață cum se vede el în ochii celorlalți, învață puterea personală, învață să spună nu, învață să propună joc, să spună cuiva nu vreau, lasă-mă-n pace, învață să se alieze, învață să manipuleze în sensul bun, își învață puterea.
Un copil ținut acasă între 4 și 5 ani, și unii deja au un an în spate, trăiesc în mediul familial sau în mediul unui grup mai restrâns, vecini, grupul de joacă unde e mai artificial mediul și capacitatea lui de exersare a puterii sociale, Întoarcerea lui la grădiniță după un an de oprire a acestei dezvoltări poate fi o mare dificultate și o să vedem cel mai probabil în următorii ani copii care vin la școală și care sunt ultrasensibili și cu toleranță mică la frustrare, fără puterea asta de a se replia atunci când le este un pic greu, părinți care vor cere ca mediile școlare să fie adaptate pe sensibilitatea absolut nenaturală a fiecăruia (...) Să nu uităm că noi aveam nivel foarte mare de agresivitate în școală și la baza agresivității și a neputinței școlare stă tocmai această neputință de a tranzacționa social, de a spune în cuvinte ce vrei, cine ești. Aceste neputințe, aceste suferințe despre cine sunt eu, cum mă văd eu în ochii celorlalți își au rădăcina în anii formativi 6-9 ani, în grădinițe, care au stat pe loc, și care vor trimite cu siguranță, către școli, copii care au pierdut etape fundamentale în procesul de socializare și maturizare emoțională.

Este extrem de important pentru copiii de grădiniță, nu poți să suplinești acasă ca părinte pentru că copilul se simte legat de tine, nu e identitatea aceea socială, eu sunt singur la grădiniță și trebuie să învăț cine sunt, trebuie să îmi pun limite, trebuie să învăț să cer, să îmi comunic nevoile, trebuie să-mi aud vocea în grup alături de ceilalți, trebuie să învăț treptat ascultându-mă, ascultându-i pe ceilalți să particip la pinpong-ul acesta de idei, care se întâmplă într-o grupă, iată un lucru ratat din start în pandemie.”

 

A lipsit „limbajul non-verbal”

 

Roxana Hulpe: Iar pentru cei mai mari?

Oana Moraru: Pentru clasele pregătitoare-4 iar e dramatic, pentru că a învăța să scrii, să socotești, să te orientezi și să te organizezi în pagină, să citești un text logic și să vezi profunzimile lui, foarte greu se pot forma aceste deprinderi la distanță, vă vorbesc ca învățător. Reglajul fin al unui copil atunci când scrie, socotește sau organizează lucrurile în pagină se face dintr-o singură privire, din limbajul non-verbal pe care învățătorul îl are în clasă, cu el; sau capacitatea copilului de a se aduna, de a lucra cu mai multă atenție, se face dintr-un singur deget, pe care îl pun când trec printre bănci, atenție, învăț copilul să se replieze, să se uite încă o dată la ce a lucrat, deci capacitatea aceasta de a a te autoanaliza, se întâmplă din proximitatea fizică a celui care vrea să imprime un anume stil de lucru. Noi putem suplini asta online, copiii au învățat literele, le recunosc, au niște automatisme, citesc, silabisesc, dar această interacțiune este ratată. Multe lucruri în online se fac ca să fie și reglajele fine, și ce știe și ce înțelege cu adevărat un copil într-un text sau ce lucrează acolo matematic nu se pot întâmpla online la o vârstă așa de mică. Se poate întâmpla o parcurgere a capitolelor care arată bine pe foaie, dar competențe cu adevărat de adâncime, de gândire, copiii la 1-4 ani trebuie să exploreze natura, să folosească cele cinci simțuri, să interacționeze între ei, să-și comunice ideile, impresiile”

Roxana Hulpe: La ce ar trebui să fie atenți învățătorii, profesorii de la clasele mai mari în această perioadă, pentru a-i ajuta pe copii să se readapteze?

Oana Moraru: „Sunt multe lucruri la care trebuie să fie atenți, și așa, pe capul profesorilor, acum e o povară foarte mare pentru care nu a fost nimeni pregătit, dincolo de faptul că avem de măsurat niște indicatori de performanță și de parcurs, pentru că suntem responsabili de formarea lor până la sfârșitul anului, trebuie să fim mai atenți la reactivitatea emoțională, la stările lor sufletești”

 

Copiii trebuie să reînvețe că lumea e un loc sigur

 

Roxana Hulpe: Ei vin cumva cu presiunea părinților de acasă după toată această pandemie?

Oana Moraru: „Se spunea în trecut că un copil trebuie crescut de tot satul, de tot tribul, ca el să facă așa, un optim din multiple personalități ale unchilor, mătușilor. Psihologia spune că copilul modern crescut doar de cei doi părinți și de o bonă, care în general trăiește sub influența numai a doi adulți, mai ales acum în pandemie, e un copil mai apăsat, mai copleșit, cu cele mai bune intenții mami și tati au și ei limitele lor de oameni, cu atât mai mult în perioada aceasta de stres, de nesiguranța viitorului. Sigur că a fost bună reîntoarcerea la cămin, vorbesc de copilul din mediul urban cu părinți ocupați de dimineața până seara, dar pe de altă parte și copleșitor, pentru că emoțiile adulților se descarcă fără nici un fel de apărare asupra sistemelor copiilor, îngrijorarea chiar neexprimată a adulților, stresul personal, sentimentul de neliniște prin care am trecut cu toții, imaginea asta cu ce e în afara casei noastre ne atacă, e imprevizibil, e o poveste foarte dură pentru copii care au nevoie, măcar până la 12 ani, să tot audă povestea că lumea este un loc sigur, optimist, că este locul unde prind aripi, mă dezvolt, lucrez și pot face ce vreau, sunt liber. A fost o poveste de viață acuma, un arhetip descărcat în mințile copiilor foarte nenatural pentru evoluția care musai trebuie să fie optimistă și cu încredere, care ne reglează inclusiv sistemul imunitar și puterea de rezista nu numai la dificultăți naturale, fiziologice, chiar la dificultăți emoționale, obiective, legat de traseul personal. Deci ăsta a fost lucrul îngrijorător la care trebuie să lucrăm, în școli, cu psihologi, să le reconstruim elevilor, pe de o parte, reflexe de sănătate și de autoprotecție, probabil vom mai avea de trăit cu virusul, pe de altă parte, cum să facem să le transmitem că natura își vede de treabă, lucrurile înfloresc în jurul nostru și suntem în siguranță.

Dacă ei pornesc acum în viață cu sentimentul că lumea este un loc unde o forță invizibilă, de necontrolat, te poate ataca în orice moment și distruge, poveste care s-a tot spus, și care este într-o anumită măsură adevărată, dacă pleacă la drum acum în anii formativi, această poveste le rămâne foarte clar în minte, este clar că îi va influența extrem de mult raportat la curajul, creativitatea , încrederea în sine. E foarte greu să reinventăm o altă poveste... sigur avem această realitate tristă, dar în același timp avem viețile noastre care trebuie să meargă înainte.”

Roxana Hulpe: Ce să facă un părinte?

Oana Moraru: „Azi am avut o oră cu clasa a IV-a despre viruși, bacterii microbi, și jumătate din clasă avea așa imaginea asta a unei forțe care ne atacă din exterior, și a funcționat să le povestesc, deși nu sunt profesor de științe, ce e cu molecula asta, are vreo intenție, copii sunt încă la faza asta mitică, miraculoasă a gândirii, ce vrea să facă molecula, să ne atace, să ne chinuie, să ne omoare... Chiar dacă nu și-au pierdut părinții, bunicii în această perioadă, frica aceasta care planează asupra familiilor este la fel de stresantă ca o pierdere propriu zisă. Dialogul e salvarea, să le explici că în natură s-a mai întâmplat asta, că omenirea a trecut, să mergem în istorie și să vedem că au mai existat în istorie astfel de cicluri, să le dai varianta poveștii cu finalul optimist, că ăsta e secretul la vârsta formării, și uitându-ne în istorie chiar așa a fost, omenirea a trecut prin lucruri teribile, a învățat să lucreze împreună, a învățat să se protejeze, a durat. Nu trebuie să ai speranțe nerealiste, o întoarcere în trecut, o poveste despre reziliența umanității, că din toate problemele ieșim dacă lucrăm împreună și dacă învățăm să ne recalibrăm sufletește, că nu putem trăi doar sub imperiul fricii, sunt singurele povești care să le dea impresia că noi adulții suntem în control, pentru că un părinte care pierde controlul lângă copilul lui, și e natural din când în când să o faci, este adultul care transmite copilului că în momentul acesta nu mai e ceva în care să sperăm.”

 


VIDEO PROTVPLUS.RO