EIDOS Talks. Jurnalism în România. Credibilitate vs. Discreditare
O dezbatere cu totul diferită de ce ați văzut până acum, într-un format special. Gazetari din multe colțuri ale presei românești și nu numai.
Claudiu Pândaru îi are ca invitați pe gazetarul Cristian Tudor Popescu, Cătălin Tolontan de la Libertatea, Cosmin Savu- de la ”România, te iubesc” și, de la distanță, Paul Radu- de la ”Rise Project”.
Claudiu Pândaru: Ne-ar trebui zile, săptămâni, luni, ani pentru o dezbatere despre jurnalism și credibilitate. Cât de importantă este credibilitatea printre valorile care trebuie să definească un jurnalist?
Cristian Tudor Popescu: Mai întâi trebuie să precizăm termenii. Credibilitatea este un termen de domeniul aparenței. Ești credibil- asta nu înseamnă însă că ești și de încredere și cinstit. Credibilitatea înseamnă că ceea ce spui, ce scrii ,ce faci are acest atribuit. Se poate construi această credibilitate. Există jurnaliști care nu sunt câtuși de puțin cinstiți și care încearcă să-și construiască această alură, această poză de credibilitate și reușesc, în diverse situații, prin diverse metode care țin de manipulare, de propagandă.
Dacă vorbim însă de credibilitate nu prin modul în care apari în ochii publicului, ci de cum apari în ochii tăi de jurnalist, dacă vorbim de ideea de a fi cinstit cu tine însuți măcar atunci când îți faci meseria, asta este o autolimitare, cel puțin în ziua de azi.
Adică șansele să faci o audiență mare scad progesiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste. De ce?
Pentru că îți impune această idee ca în diverse situații să spui ce nu trebuie. Și nu discutăm aici despre patronat, ci despre relația cu publicul din România, care este astăzi într-o mare măsură malformat. Așteaptă să audă adevărul de la jurnalist.
Adevărul măcar în sensul suprapunerii jurnalistului cu ceea ce spune, pentru că, în foarte multe situații, nici măcar asta nu e. Jurnalistul respectiv spune lucrurile pe care se gândește el că dorește să le audă publicul. Ăsta este principalul criteriu care funcționează în clipa de față.
Ca să fii cinstit înseamnă să creezi reacții adverse de fiecare dată când iei subiectul în cauză. Care se întâmplă să nu fie de la putere, se întâmplă să fie de la opoziție. O frază cu care m-am înfruntat de-a lungul timpului- existau persoane, lume luminată, jurnaliști foarte cunoscuți, care pretindeau că treaba jurnalistului este să dea în putere, întotdeauna. Nu! Nu am fost de acord cu asta niciodată: jurnalistul trebuie să-și facă treaba și cu puterea, și cu opoziția.
Și dacă se întâmplă să produci un material, de investigații, care se întâmplă că nu fie în linia de așteptare a celor care ”te consumă” de o bicei, primești înjurături, reacții ”te-ai vândut și dumneatale” sau îți dau unfollow.
Cătălin Tolontan: În octombrie 2017, în Malta a sărit în aer o mașină. În mașină era o femeie de 54 de ani. Ea se numea Daphne Galizia și era jurnalistă. Acum câteva zile, la 4 ani distanță, băiatul ei, prezent la ceremonia prin care Parlamentul European a inaugurat un premiu pentru jurnaliștii europeni, cu numele lui Daphne Galizia, mama sa ucisă, a spus următorul lucru: după 4 ani, ei încă încearcă să distrugă încrederea publicului în mama mea, deși au omorât-o.
Numai că încrederea este atât de importantă, încât înainte ca ea să fie omorâtă, pe parcursul vieții, pe când investiga oameni importanți, legăturile dintre mafia malteză și guvernul maltez, mama mea a fost permanent compromisă și discreditată. Și, după ce a murit, continuă să încerce să facă același lucru, tocmai pentru că este atât de importantă încrederea publicului în jurnaliști.
Cosmin Savu: În spatele unei credibilități este muncă și bună credință. Părerea mea este că dacă ești sincer și transmiți asta publicului, el va înțelege. Chiar dacă are suspiciuni, poate să te asocieze cu o linie sau alta, credibilitatea asta e greu de stricat.
Există încă credibilitate în presă, există oameni credibili și există oameni care merită din partea publicului nu o notă în alb, nu o carte tot timpul deschisă. Nu așa cum suntem noi tot timpul suspicioși, și ei să fie la fel. Ei tot timpul trebuie să-și pună această întrebare și noi trebuie să-i răspundem: da, suntem sinceri.
Cristian Tudor Popescu: Publicul este interesat, în majoritatea lui, de credibilitatea jurnalistului tot atât cât de a chelnerului care îl servește la restaurant sau de a mecanicului auto care îi repară mașina.
Cosmin Savu: Eu cred că e foarte importantă încrederea în chelner și în mecanicul auto. Pentru că dacă nu ai încredere în mecanic, ai plecat cu mașina fără frâne.
Cătălin Tolontan: Vă contrazice prestigiul dumneavostră, în primul rând. Știți cine este în România principalul emițător de mesaje, cu cea mai mare audiență pe internet? Nu este o antitate, nu este un brand, nu este o televiziune cu sute de angajați, este Cristian Tudor Popescu.
Am început să-i măsurăm audiența declarațiilor, pentru că, din păcate, este perfect adevărat ce a spus mai devreme: ceea ce se scrie este mai puțin audiat acum decât ceea ce se spune.
Declarațiile sublimate ale lui Cristian Tudor Popescu au ajuns să facă audiență indiferent unde sunt preluate, repovestite, reeditate într-un fel sau altul, în funcție de interesul politic al site-ului gazdă. Fac cea mai mare audiență la acest moment, raportată la toată audiența din România. Dacă ar încasa 1 dolar din 100 care se câștigă din Google din ceea ce gândește și ceea ce exprimă ar fi el însuși un trust.
Cristian Tudor Popescu: Aflu lucruri noi...
Cosmin Savu: Audiența nu este egală cu credibilitatea.
Cristian Tudor Popescu: Tratarea jurnalistului de către public este diferită de tratamentul pe care publicul îl dă sportivilor cunoscuți, actorilor, cântăreților, politicienilor și alte vedete din spațiul public. Jurnalistul este, de fapt, o extensie, a sculelor meseriei sale. Este văzut ca persoana care ține camera, cumva se confundă cu camera și cu statutul de unealtă.
El trebuie să livreze consumatorului anchetă, reportaj, ce face el acolo, nu are statutul de personalitate, de vedetă.
Cătălin Tolontan: Asta nu e rău, este foarte bine, tocmai pentru că nu ne-r cere să-i satisfacem dorințele. Ar fi foarte bine să fie așa.
Cristian Tudor Popescu: De exemplu, dacă moare un jurnalist, să știți că se face mult mai puțină vâlvă decât dacă moare un actor.
Cosmin Savu: La Bellu nu mai e loc de mult.
Paul Radu: Credibilitatea din punctul de vedere al jurnalismului de investigație se alcătuiește dacă ești transparent, se construiește cu fiecare material. Nu vrem ca publicul să ne ia de-a gata, vrem să dăm publicului rețeta din spatele investigației.
Așa cum mecanicul auto îți dă un deviz cu lucrările pe care le-a făcut la mașină și tu poți să verifici cu un alt mecanic sau așa cum un chelner îți dă o notă de plată și poți să verifici ce ai mâncat și băut, așa trebuie să facă și jurnalistul de investigație, cât poate. Problemele apar atunci când trebuie să protejezi o sursă.
Tot timpul vor apărea teorii ale conspirației, tot timpul vom fi categorisiți de oameni spioni, dar munca vorbește pentru jurnalist.
Cristian Tudor Popescu: Ce bine ar fi ca publicul să fie interesat de bucătăria din spate... Nu-i pasă de așa ceva! Îi pasă de ce livrezi și dacă ceea ce-i livrezi, în primul rând îi trezește vreo senzație.
În clipa de față este o goană după o emoție, o senzație, o stare. Dacă nu reușește să-i ofere așa ceva, puțin îi pasă cum faci. Încerc să fiu realist în legătură cu această meserie, trebuie să ne asumăm condiția.
Paul Radu: Eu sunt puțin mai idealist și e și mai simplu când lucrezi la nivel transnațional. Ai un grup de oameni mai mare căruia i te adresezi și atunci unii dintre acești oameni sunt interesați de bucătărie. Eu cred că orice om este un investigator, într-o oarecare măsură. Nu orice este scriitor, jurnalist, dar curiozitate. investigație este în fiecare.
Claudiu Pândaru: De multă vreme auzim în România că presa este la un nivel foarte, foarte jos. E un mit, e un adevăr? Mai ales dacă ne uităm și la presa internațională, la ce se întâmplă și în alte țări cu această breaslă.
Cătălin Tolontan: Întâlnirea anterioară pe care am avut-o cu Paul, tot de la distanță, a fost în fața unei organizații de la New York. Nu avem un nivel extraordinar al presei din România, dar nici nu avem un nivel care să nu conteze, inclusiv internațional.
Totuși suntem o țară UE; nu suntem China, Rusia, nu suntem Myanmar. Suntem o țară în care regulile, în general, sunt respectate. Unde avem propriile noastre îngrijorări, dar nu e o țară în care e curaj să scrii ceea ce afli despre realitatea din jur.
Cristian Tudor Popescu: O bună parte din ceea ce se mai numește presă în clipa de față nu este nici bună, nici rea. Nu e presă. Nu e presă, este propagandă, care e altceva, e altă ocupație.
Propagandiștii își fac meseria, câștigă niște bani, mulți, mai mulți decât ar putea câștiga un jurnalist, care se autolimitează încercând să respecte codul deontologic al acestei meserii. Marea majoritate a ceea ce se mai numește presă este alcătuită din astfel de personaje și se întâmplă așa pentru că așa vrea publicul.
Publicul a fost injectat sistematic în toți acești ani post-revoluționari. Așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dealeri, ca să-i obișnuiască pe tineri în special, pentru ca apoi să-i bage în bulgărele de zăpadă. Asta s-a întâmplat cu publicul, care nu este interesant, în majoritatea lui, de condiția morală a jurnalistului.
Există jurnaliști care au comis niște fapte care ar fi trebuit să-i scoată definitiv din această meserie, nu să-i facă mai puțin credibili. Sunt tot acolo. La un moment dat, luasem la Clubul Român de Presă o hotărâre de excludere a unor jurnaliști pentru niște fapte... Puțin a contat. Respectivele persoane au fost recuperate rapid de posturile de televiziune și, și-n clipa de față, apar, vorbesc, au audiență.
O altă ”calitate” a publicului de astăzi este că e uitător și e reversibil, cum zicea Eugen Barbu. Uită mai repede decât publicul de acum 20-30 de ani. Publicul ăla era în stare să citească un ziar timp de 40 de minute, ceea ce acum este o nebunie, e fantasy.
Cătălin Tolontan: 4 minute se stă acum pe un site bun în România.
Cristian Tudor Popescu: Cine mai vrea să facă astăzi presă în România o face prin autolimitare. O face că așa e el construit. Și atunci face anchete, face reportaje, are mult mai puțină audiență decât cei care cloncăne seară de seară pe ecranele televizoarelor, vibrează niște aerul cu niște minciuni încremenitoare.
Cătălin Tolontan: Există însă și excepții. Totuși, ”România, te iubesc” de pe PRO TV avea o audiență excepțională până și în reluare, în pandemie, când redifuza investigațiile de un an în urmă.
Cristian Tudor Popescu: ”România, te iubesc” este o excepție excepțională. Este o emisiune deosebită care, în timp, a convins un anume tip de public că face anumite lucruri nedirecționat de cineva, nu le face din ordin și în timp ce filmează nu ține seama de posibile consecințe politice, care nu dau bine și așa mai departe. Acest lucru se simte.
Cosmin Savu: Putem spune și de modul în care ne alegem subiectele, și asta poate să fie interesant. Eu cred că presa e oglinda societății. Avem elite și avem surcele, avem ciurucuri.
Discuția e mult mai lungă, pornind de la patronate, de la cine sunt cei care au investit în presă în ultimii 31 de ani, cum a fost construită presa românească- cu bani la pungă, cu infractori care nu au căutat decât să-și spele imaginea publică.
Eu cred că nivelul profesional al jurnalistului din România care se respectă e bun. Nu cred că noi dăm neapărat ce vrea publicul.
Cătălin Tolontan: Dar simțiți și voi presiunea, așa cum s-a întâmplat cu Rise Project după investigația cu Dan Barna,
Paul Radu: Treaba asta cu crowdfunding funcționează până în momentul în care ajungi să-ți nemulțumești audiența. Asta s-a întâmplat după acea investigație cu Dan Barna; cred că ne-au scăzut donațiile cu 50%. Publicul are nevoia asta să simtă ce trebuie să audă.
Dacă prezentăm informația corectă cu orice risc și dacă încercăm să explicăm metoda prin care am obținut informația unii vor înțelege. Vor înțelege că până la urmă munca noastră sau a celor de la ”România, te iubesc”, este muncă cinstită, este muncă în interesul lor.
Trebuie să ne alegem bătăliile cu mare, mare grijă și să alegem bătăliile cât mai relevante pentru public, în așa fel încât să-l sprijinim, chiar dacă uneori publicul nu vrea asta.
Cristian Tudor Popescu: Care este componența finanțării dumneavoastră?
Paul Radu: Aproximativ 30%, până în 30%, vine din crowdfunding și restul vine din granturi, la care aplicăm unde găsim- de la UE, ambasada SUA sau a Elveției.
Cristian Tudor Popescu: Asta reprezintă un mare avantaj, pentru că nu depindeți de bani din România, altfel ați avea mari dificultăți în încercarea dumneavoastră de a face un jurnalism corect. Aș completa exemplul cu Dan Barna cu afacerea ”Valiza lui Dragnea”.
Acel caz pe care l-ați prezentat este, după părerea mea, unul dintre cele mai slabe. A fost inconsistent, mult senzaționalism, mult mai puțină substanță decât în investigația cu Dan Barna, care a fost făcută profesionist, țintit, corect, ira sine et studio, exact ce trebuia. Rezultatul este ce spuneați, scăderea donațiilor, supărare, nu mai spun ce era pe net.
În schimb, la Dragnea ați avut o audiență mult mai mare. Din păcate, aceasta este caracteristica principală în lcipa de față. Se receptează mai mult senzația de suprafață decât substanța muncită, nespectaculoasă, a unei anchete.
Claudiu Pândaru: Cătălin Tolontan, lucrul ăsta poate fi schimbat?
Cătălin Tolontan: Mai sunt reporteri de investigație în România. O să vă dau un exemplu. Cel mai bogat om din Canada are o fundație care acordă anual un grant pentru implicare civică, pentru prima dată a acordat un grant și pentru jurnalism și a fost luat de echipa coordonată de Paul Radu. Se întâmplă și lucruri bune.
Sunt foarte mulți jurnaliști, inclusiv în provincie; dacă ne amintim cât de multe informații au venit totuși de la acea presă fără multe resurse la începutul covidului trebuie să admirăm și să recunoaștem munca acelor oameni.
Deși sunt supuși cenzurii, sunt supuși capriciilor patronatului, sunt supuși mișcărilor politice permanente din teritoriu- totuși, jurnaliștii români și-au făcut treaba într-o perioadă foarte, foarte grea.
E adevărat, a existat și foarte mult senzaționalism în perioada Covid, a existat și această suspicine că ne-a cumpărat guvernul când a dat acele zeci de milioane, dar oamenii au continuat să-și facă meseria în redacții.
Cristian Tudor Popescu: Dă-mi voie să-ți spun: răul făcut de presă în pandemie a fost considerabil mai mare decât binele.
Cătălin Tolontan: Răul făcut de televiziuni și de net.
Cristian Tudor Popescu: Ele contează.
Cătălin Tolontan: Contează și ele, dar nu sunt presă, doar practică aceeași meserie cu noi. Nu suntem că suntem mai buni, dar facem lucrurile altfel.
Cristian Tudor Popescu: Publicul nu consideră însă asta, ne pune pe toți în aceeași oală. Publicul m-a pus pe același plan și cu Mihaela Rădulescu, o doamnă foarte simpatică, de altfel.
Cosmin Savu: Până la urmă, noi lucrăm pentru public. Nu lucrez pentru mama, nici pentru mine să mă uit în oglindă. Vorbeați mai devreme de audiențe; audiențele sunt și bune și proaste.
Într-adevăr, luni dimineața ne uităm la audiență, pentru că dacă nu avem audiență, degeaba avem mesajul. Degeaba ne-am chinuit să facem o anchetă dacă nu o vede nimeni.
Suntem o televiziune comercială, emisiunea noastră e difuzată pe PRO TV care are niște standarde în materie de audiență și noi încercăm să îmbrăcăm și materialele noastre, chiar dacă sunt anchete, într-o formă comercială. Și atunci publicul poate să fie atras inclusiv într-un subiect de anchetă.
Nu știu dacă reușim să-l educăm, dar cred că putem să fim o picătură chinezească. Noi asta ne-am asumat. Nu vrem să schimbăm vreun ministru, nu vrem să băgăm la pușcărie vreun primar, noi vrem să schimbăm mentalități, să încercăm să trăim și noi confortabil în societatea asta.
Cătălin Tolontan: ”Confortabil” și această meserie nu prea au ce căuta în aceeași propoziție. Domnul Popescu este un efect al discernământului publicului în decenii tumultuoase de presă, din care în ultimele două suntem într-o criză permanentă.
Totuși, sunteți un efect al acestui discernământ, sunteți aici după atâția ani și rămâneți nu numai pentru generațiile de jurnaliști, dar și pentru oamenii noi. Probabil mulți dintre oamenii care vă audiază astăzi nu v-au citit și nici nu vă citesc, doar vă urmăresc.
Cristian Tudor Popescu: ”Mă înspăimântă o frază: societatea, oglindă a presei”
Cristian Tudor Popescu: Spunea domnul Savu că presa este oglinda societății. Este normal să fie așa. Pe mine mă înfioară însă o altă frază: societatea, oglindă a presei. Pentru că, dacă presă este ceea ce am discutat până acum, dacă ne gândim la spuneți dumneavoastră, și anume că și încercați să formați publicul, încercați ca să-l și educați, dacă ar face lucrul acesta, are acest obiectiv nu ”România, te iubesc”, nu Rise Project, dacă o fac televiziunile respective, atunci mă întreb oare ele nu formatează societatea acum? Oare nu există acum omul de tip nou creat de aceste televiziuni?
Cătălin Tolontan: Dacă sunteți de acord că presa nu răstoarnă guverne, cu atât mai puțin presa poate fi demiurgul unor oameni. Există însă și acei oameni care apreciază munca susținută, tăcută, solitară, de exemplu, a Emiliei Șercan, în legătură cu plagiatele.
Cristian Tudor Popescu: Extraordinar ce face doamna Șercan.
Cătălin Tolontan: Este foarte important și cu puterea noastră. Noi, cei de la Libertatea, nu avem nici pe departe puterea pe care o au cei de la PRO TV, dar dacă totuși scriem despre Emilia Șercan, știți ce facem? Măcar împiedicăm faza aceea îngrozitoare din discuțiile acelor bandiți, care voia să o intimideze sau chiar să o agreseze.
În procesul Emiliei Șercan, au fost condamnați în primă instanță rectorul și prorectorul Academiei de Poliție și alți oameni care le erau unelte, există un dialog. Și la un moment dat rectorul îi spune celui pe care îl trimite la înaintare să o înjure, să o amenințe prin mesaje pe Emilia Șercan ”fă-o, că nimănui nu-i pasă de Emilia Șercan!”.
Există oameni care sunt interesați de ceea ce face și, de fapt, de ceea ce relatează Emilia Șercan.
Cristian Tudor Popescu: Din păcate, mult mai puțini.
Cosmin Savu: Eu cred că masa asta critică e formată.
Paul Radu: Aș adăuga impactul în timp și în spațiu. Ce vedem e că anchete lucrate cinstit acum 10 ani au impact în momentul ăsta. Munca cinstită face întotdeauna diferența. Dacă luăm impactul în spațiu.
Filmul ”colectiv” a avut un impact enorm la nivel global, a inspirat o grămadă de jurnaliști în Africa, în America Latină, în Spania care acum s-au apucat de treabă.
Trebuie să ne gândim cum am face același lucru peste 10 ani, 20 de ani, ce facem noi este unic, este un sâmbure din care crește un fruct.
Cătălin Tolontan: ”Nu suntem aici să plăcem publicului”
Cătălin Tolontan: Dacă vezi asta în America spui ”da, dar ei au resurse”, la Washington Press, la New York Times, dar când vezi asta la nivelul unei redacții din România oamenii se gândesc ”uau, deci se poate!”.
Nu suntem aici ca să plăcem publicului, într-adevăr, asta e foarte important.
Claudiu Pândaru: Am discutat despre jurnalism, despre public, sunt însă jurnaliști în alte țări care au probleme cu statul, cu puterea, care încearcă să-i elimine. Și nu doar economic, ci și fizic în unele cazuri.
În România, relația dintre jurnaliști, organe de presă și stat, cum vi se pare că e?
Cătălin Tolontan: Pe scurt, cred că suntem într-un mare pericol. Dacă e să ne raportăm la cei doi jurnaliști omorîți din Uniunea Europeană, în 2017 în Malta și în 2018 în Slovacia.
De fiecare dată a fost un drum, o rută de urmat la acele morți: oamenii au fost discreditați, s-au încercat presiuni fie de la mediul de afaceri, fie de la mediul politic, statul apoi prin anumite instrumente- poliție, magistrați a pus presiune pe ei, la un al treilea nivel, iar ultimul nivel a fost crima.
După părerea mea, în România s-au parcurs primele trei etape și nivelul care urmează cred că va fi de violență fizică.
Cristian Tudor Popescu: Depinde de bani. Când se trece de anume prag...
Cătălin Tolontan: Păi, avem toate șansele, că ne intră 80 de miliarde de euro, cu PNRR, plus fondurile europene.
Cristian Tudor Popescu: Un ins, un interlop autentic și solzos, a spus odată – era vorba despre o anchetă foarte riscantă, demult, acum vreo 20 de ani, cu elicopterele Cobra AH 1 de atac, care trebuiau cumpărate, zor nevoie, de către statul român, cu banii jos, un miliard și ceva de dolari, că altfel nu intrăm în NATO.
Ăsta era textul pe care îl livra respectivul grup, care urmărea să scoată un comision de la un miliard și ceva. Și atunci am făcut o mișcare care s-a dovedit bună; pur și simplu am întrebat Departamentul de Stat american, cu scrisoare trimisă, dacă depinde intrarea României în NATO de achiziționarea elicopterelor cutare?
Și am primit răspun frumos la ziar ”nu, nu depinde. Dacă doriți să doriți să vă dotați cu elicoptere, înarmați-vă, e foarte bine, vi le recomandăm, sunt foarte bune, dar nu are nicio legătură cu intrarea României în NATO”, lucru care s-a și dovedit, că nu intram în NATO dacă nu veneau turnurile gemene.
Și atunci unul dintre inși mi-a spus ”băi, băiatule, uite care-i problema, problema e de bani. Când se depășește un anumit nivel de daună, dacă ne faci daună totală, peste atât, cât ai fi tu de băiat simpatic, că mie îmi place de tine, să știi- știi cum te lichidăm? De nici nu știi de unde ți s-a tras”.
Cosmin Savu: ”În România este mai ușor să cumperi un ziarist decât să-l omori”
Cosmin Savu: Un astfel de personaj mi-a spus mie, la un moment dat, râzând, că în România este mai ușor să cumperi un ziarist decât să-l omori. Cred că e ultimul lucru la care ne mai putem gândi.
Cătălin Tolontan: Și singurul care a mai rămas de făcut. Toți ceilalți pași au fost parcurși.
Cosmin Savu: Trebuie să vorbim de ceilalți pași, că aici e marea problemă. Ceilalți pași pot fi opriți sau prezentați prin intermediul nostru.
Cătălin Tolontan: Am fost întrebat în clădirea DIICOT dacă am schimbat cu tine înformații despre Primăria Sectorului 4, ca și cum ar fi treaba procurorului sau a primarului cu cine vorbesc jurnaliștii. Suntem protejați de Constituția României și de jurisprudența europeană în legătură cu oamenii cu care vorbim.
Pentru că noi oricum eram protejați, dar un al treilea om, care ar fi vorbit cu noi, nu era protejat. Și atunci noi avem acest drept, această responsabilitate, de a ne proteja sursele. Când ajungi să fii întrebat asta în clădirea DIICOT, e o problemă. Pentru că înseamnă că statul a ajuns să dea un semnal că jurnaliștii pot fi la rândul lor atacați.
Paul Radu: Și noi am avut multe astfel de momente în anchetele noastre. E un moment care crește și crește și pentru că noi ca jurnaliști nu am reușit să facem o treabă foarte bună în ultimele decenii.
Crima organizată s-a triplat în stat, în unele cazuri a devenit guvern. Același lucru s-a întâmplat și în România. Sunt infrastructuri de crimă organizată, unde vin și oameni noi, care au fost puse așa, cărămidă cu cărămidă, de 30-40 de ani.
Noi, ca jurnaliști construim de ceva vreme, dar nu construim cu la fel de mulți bani și la fel de multe resurse. Și atunci da, e un pericol și cred eu că și în România crima organizată a reușit să intre în structurile locale și centrale și asta va naște probleme imense.
Primul lucru pe care îl fac când vorbesc cu un jurnalist tânăr este ca atunci când se confruntă cu cineva controversat, cu cineva periculos, să spună următorul lucru: informația pe care v-o prezint acum, întrebările pe care le pun în moment ăsta, sunt și la alți oameni din rețea, din alte țări, din alte părți ale lumii.
Pentru că, în cele din urmă, dușmanul pentru omul ăla nu e jurnalistul, ci informația pe care o are jurnalistul. În vremurile mai vechi, jurnalistul era lupul singuratic, iar lupul singuratic este în pericol. Trebuie să lucreze în haită.
De aceea, întotdeauna, sfatul meu este: dacă aveți ceva ce are potențial periculos trebuie să lucrați în echipă. Jurnaliștii trebuie să lucreze în echipă, altfel vor fi eliminați.
Claudiu Pândaru: Jurnaliștii, jurnalismul de acum, cum sunt față de ce se întâmpla acum 10-15 ani?
Cătălin Tolontan: Tocmai vin după o zi în care m-am confruntat cu colegii mei mai tineri, rugându-i să fim mai activi, că așa ne definim în lupta asta a actualității pentru oameni, ținându-ne de gât cu cei puternici, cu autoritățiel, cu statul, cu interlopii, cu rețelele.
Sunt buni. Sunt pasionați, sunt mai talentați decât am fost noi. Sunt mult mai educați decât am fost noi, au mult mai multă deschidere internațională, au însă nevoie de o instituție de presă care să-i ajute să crească.
Asta-i datoria noastră, până la urmă. Toată lumea mă întreabă dacă sunt pesimist sau optimist. Sunt concepte vagi.
Paul Radu: ”Oamenii tineri care vin spre jurnalism sunt foarte bine pregătiți”
Cristian Tudor Popescu: Am spus de câteva ori că doresc să fiu numit gazetar și nu jurnalist. Pentru că gazetar este lipit de scris, nu poți fi gazetar de televiziune.
Ceea ce văd eu în ziua de astăzi văd diminuarea până aproape de dispariție a scrisului, nu mai înseamnă calitatea definitorie a unui jurnalist să știe să scrie. Să scrie jurnalistic, nu literar, aia ar fi o greșeală.
Cătălin Tolontan: Adică pentru public, nu pentru el.
Cristian Tudor Popescu: Da. Când scriu literatură, puțin îmi pasă de public și dacă citește cineva ceea ce scriu. În schimb, când e vorba de gazetărie, atunci trebuie să ai întodeauna cititorii în minte. Nu pentru a le spune ce vor să audă, ci pentru a-ți formula mesajul în așa fel încât să fii sigur că vei fi înțeles.
Pentru că la începuturile meseriei mele am comis niște erori... Eu eram convins că am scris un articol foarte bun, convingător, logic, coerent. După aceea am primit scrisori în care cu stupoare constatam ce am spus eu și ce au înțeles oamenii. Și atunci am înțeles eu cum trebuie să formez eu textul ăla.
Asta e caracteristica, scrisul nu mai contează, litera scrisă, litera tipărită, ceea ce contează acum e vizualul, nici măcar audio-ul.
La video beneficiezi de față, de gesturi, de studiou, de cei de lângă tine, poți să te schimonosești în toate felurile, să plângi, să râzi și să câștigi audiență.
La radio e mai greu, deja am coborât o treaptă de abstract, pentru că nu se mai vede fața acolo. Se aud numai niște sunete și faci tot felul de chestii, dar e mai greu să convingi publicul fără să ai substanță decât la video, unde lucrul ăsta se paote cu ușurință.
La scris, e cel mai rău. N-ai față, n-ai voce, n-ai gesturi, nu plângi, nu râzi, trebuie doar din rândurile acelea monotone, și fără poze, unele sub altele, să convingi oamenii. Această ocupație nu se mai practică aproape deloc în presa de astăzi.
Cosmin Savu: Lucrez la o emisiune de reportaj de televiziune. E și bine, e și rău. Pentru că tu, ca jurnalist de televiziune, trebuie să pui mâna, să arăți. Pentru că asta e calitatea TV-ului: îți arată. Dacă nu ești tu acolo să pui mâna, nu simte telespectatorul.
Este și rău pentru că de multe ori ți se închide ușa, nu ai acces să ajungi să vezi asta. Poate mai mult decât a scrie, pentru că ajungi să vezi realitatea, să vezi adevărul.
Cristian Tudor Popescu: Categoric aveți dreptate, dar lăsați-mă și pe mine, care vin din alt secol, să am nostalgia unui reportaj scris, din litere să obții asta, nu din imagini, nu din sunet.
Paul Radu: Oamenii tineri care vin spre jurnalism sunt foarte bine pregătiți, foarte creativi și știu să aducă mesajul către pubic în mai multe feluri. Gândesc un pic altfel, sunt un pic mai conectați la public decât suntem noi.
Eu consider că scrisul este la fel de valabil în clipa asta așa cum era în urmă cu decenii, cred că, tocmai, oamenii sunt mai mult literați în momentul ăsta, pe tot globul.
A crescut cantitatea de informații la care avem acces; e într-adevăr o problemă mare, că există manipulare, există dezinformare, dar cred că publicul crește și se auto-educă.
EIDOS Talks e un proiect realizat cu suportul Reprezentanței Comisiei Europene.
ULTIMELE STIRI
CELE MAI CITITE
Sursa: StirilePROTV
Etichete: cristian tudor popescu, Cosmin Savu, dezbatere, cătălin tolontan, claudiu pandaru,
Dată publicare:
09-07-2021 14:39
