România, după 30 de ani. Agricultura, domeniul neglijat de mai marii țării

Am fărâmițat pământurile, am distrus instalațiile de irigat, am tăiat livezile și plantațiile de viță de vie. Din fericire, ne-am revenit în ultima perioadă ,iar agricultura a redevenit un pilon principal în susținerea țării.

România anilor 1988-89. Agricultura se face pe aproape 15 milioane de hectare de teren. Tot pământul aparține statului, care îl administrează prin CAP-uri și IAS -uri. Două milioane de hectare de teren sunt irigate. Există ferme de animale, stațiuni de cercetare, fabrici de utilije și tractoare.

Milioane de oameni lucrează în CAP-uri pe salarii extrem de mici și chiar dacă la nivel oficial se raportează producții record, oamenii primesc pâine cu porția, țăranii trăiesc în sărăcie. Toată producția agricolă aparține statului. În 1989, contribuția agriculturii la PIB-ul țării este 14,4%.

Citește și

30 de ani mai târziu, după momentul Decembrie 1989. Unde suntem acum?

Imediat după revoluția din decembrie 89, guvernul condus de Petre Roman și mai apoi Teodor Stolojan scapă agricultura din mână, iar țăranii încep să-și facă dreptate singuri, dornici să își recapete măcar o parte din averile confiscate de comunișți cu 40 și ceva de ani în urmă. Sunt distruse aproape toate CAP-urile din țară, iar fermele de animale sunt dărâmate și animalele împărțite între oameni.

Cu toate acestea, în 1990, în condițiile în care industria întră în blocaj, contribuția agriculturii la PIB-ul țării este 21,8%. În anii următori scade dramatic.

Din dorința de a retroceda pământurile țăranilor, de unde vin multe voturi, politicienii dau legi care aduc haosul în agricultură. În 1991 apare celebra lege 18 care stabilește retrocedarea pământului către țărani, dar într-o suprafață de maxim 10 hectare. Pământurile sunt împărțite de comisiile locale care fac o adevărată harababură la nivel național, cu multe abuzuri și procese întinse pe ani de zile.

Suprafețele sunt fărâmițate, iar oamenii încep să-și lucreze fășiile de teren, fiecare după cum îl taie capul, cu plugul și sapa, toți cu simțul proprietății proaspăt redobandite. Pentru mulți, pământul primit ajunge singura sursă de existența. Puțini sunt cei care reușesc să înceapă mici afaceri în agricultură. Între timp, stațiile și instalațiile de pompare a apei pe cele două milioane de hectare de teren sunt distruse și furate aproape în totalitate. Cu ele, țăranii își amenajează cotețe pentru animale.

Ba mai mult, în multe zone își pun dalele furate din canale prin grădini ca să nu se murdărească pe picioare de noroi.

În primii ani după revoluție dispar livezile și viile plantate pe timpul comunismului. Dispare industria care prelucra materia primă. Se distruge mult. Nimănui nu-i pasă.

În 1997, legea Lupu stabilește că țăranii care au avut pământ cofiscat de comunișți pot să primească până la 50 de hectare și posibilitatea să-l vândă. Doar se stabilește, pentru că, abia din anul 2000 pot să intre și în posesie. Retrocedarea se face greu, cu multe abuzuri, mai mulți proprietari pe același teren.

Scad exporturile, scade producția și românii încep să aducă hrană din afara țării. Sunt distruse stațiunile de cercetare, iar fabrică Tractorul din Brașov se desființează în ciuda protestelor.

Calul și boul rămân baza în agricultură. 1998, pământul devine valoare și legea permite cumpărarea și vinderea lui.

La sfârșitul anilor 90, statul încearcă susținerea agriculturii. Se dau cupoane valorice. Valoarea lor e mică însă.

Producția scade. Dacă în 1989 s-au făcut aproape opt milioane de tone de grâu, în 2000 producția este de doar patru milioane de tone.

În 2002, apare o nouă lege care complică și mai mult lucrurile: restituirea proprietății se face pe vechile amplasamente. Fărâmițarea terenului atinge cote maxime. În total sunt 4,2 milioane de explotatii individuale pe nouă milioane de hectare de teren. Fiecare exploatație este împărțită la randulu ei, în medie în trei parcele. 30% din populația țării lucrează în agricultură. O agricultură de subzistență.

Țăranii încep să-și lase pământurile pârloagă. La mijlocul anilor 2000, aproape patru milioane de hectare de pământ sunt nelucrate. La nivel național nu există viziune și strategie pentru acest domeniu.

În 2007 intrăm în Uniunea Europeană care ne pune la dispoziție opt miliarde de euro pentru dezvoltarea zonei rurale până în 2013, din care se absorb 88%. Încep să apară plantații întinse pe suprafețe mari de teren. Se dau subvenții. Dar țăranul de rând nu vrea să renunțe atât de ușor la fâșia lui de pământ.

Valeriu Tabăra, fost ministru al Agriculturii: „Eu fac evaluarea că pierderile încep de la 16 miliarde în sus. De euro. În sus nu în jos”

În 2010 se fac irigații pe doar o sută de mii de hectare.

Apar marii investitori în agricultură. O bună parte din sudul țării este controlat de firmele unor libanezi, Moldova, de celebrul Porumboiu iar insula mare a Brailei de Culiță Tărâță, care o cedează pe bani grei unei rude. Apar utilije controlate pe computer care lucrează suprafețe uriașe. Apar și primele informații despre evaziunea și tunurile din agricultură. Mai multe firme venite din afară țării cumpără masiv cereale și fac prețurile în piață.

În unele zone se dezvoltă sectorul legumicol. De multe ori, în zadar pentru că legumele din import sunt mult mai ieftine.

În 2012, România este lovită de secetă, dar mai marii țării nu învață nimic. Sitemul de irigații rămâne tot distrus. Cresc importurile.

Din 2014, străinii au voie să cumpere pământ agricol în România. În 2017, Comisia Europeană trage un semnal de alarmă și ne avertizează că peste 40% din terenul arabil românesc, 5,3 milioane de hectare, aparține străinilor. Conducerea de la București nu pare însă interesată și afectată. Apar ferme de animale, dar fermierii se revoltă pentru că laptele adus din afară țării e mai ieftin.

În ultimii ani, satul românesc îmbătrânește, tinerii pleacă la muncă peste granița și forța de muncă ajunge principala problemă a agriculturii. Chiar dacă se promite mult, autoritățile nu au startegii care să pună pe picioare domeniul.

Exportăm floarea-soarelui și importăm ulei, exportăm grâu și porumb și importăm produse de panificație.

Până în 2020 avem la dispoziție alte 8 miliarde de euro de la Uniune pentru agricultură și pe fonduri europene apar plantații de viță de vie și pomi fructiferi. Legumicultorii primesc subvenții pentru a planta roșii românești, iar loturile încep să fie comasate.

În anul centenarului, țară e lovită de pesta porcină. Cum era de asteaptat, nenorcirea ne prinde total nepregătiți. 20 de județe sunt afectate, sute de mii de porci sunt uciși.

În 2018, vremea este excelentă pentru agricultură. Atingem cote record. Primul loc la porumb în Uniune, locul doi la soia. Avem însă aceeași problemă. Trimitem produsele peste graniță la prețuri mici și aducem în țară produsele finite.

Dar, una peste alta, lucrurile au evoluat mult în agricultura noastră. Dacă la intrarea în Uniunea Europeană producția agricolă era de aproape 7 milioane de tone, în 2018 a ajuns la peste 30 de milioane de tone. Și cu toate astea, agricultura rămâne un domeniu neglijat de mai marii țări. Am putea să producem hrană pentru 80 de milioane de oameni.

Fărâmițarea terenurilor, cercetarea românească și tehnologizarea, resursa umană, accesul la capital pentru micii fermieri, sistemul de irigații și protecția la boli, toate acestea pot fi rezolvate printr-o politică coerentă și o strategie pe termen lung gândită de profesioniști.