Cristina Bâtlan, fondatoarea Musette, despre cum a creat un brand internațional şi de ce s-a distrus industria modei la noi

17-12-2020 21:56


Cristina Bâtlan, fondatoarea Musette și noul jurat de la „Imperiul Leilor”, a explicat în emisiunea "Interviurile lui Vitalie" cum poţi să creezi un brand internațional în România și de ce s-a prăbușit industria de modă românească.

Cristina Bâtlan a debutat în industria modei la 19 ani, pentru că asta și-a dorit cel mai mult să facă în viață. A început să învețe, cum altfel, decât de la străini, pentru că românii nu aveau cunoștințe în acest domeniu, venind dintr-o perioadă gri, de comunism.

„De când am lansat produsul Musette, un produs care să ne reprezinte și care să fie imaginea noastră într-o piață, de atunci ne-am dorit să fie un produs care concurează cu cele mai mari case de modă din lume.

La 19 ani am început să lucrăm cu țesături, cu cele mai mari case de modă din lume, cu cei mai mari producători la nivel mondial și i-am reprezentat în România. Am învățat tot ceea ce înseamnă partea artistică pentru materii prime, am avut de învățat o dată pe partea creativă , al doilea lucru foarte important pe care nu am fi putut să-l învățăm din România, ci doar din Italia, aveam acces în fabricile lor, vedeam cum sunt laboratoarele, cum tratează zona de creație. Și un alt lucru foarte important, am lucrat cu cel mai mare producător de vâscoză din lume, l-am reprezentat în România și vedeam cum își analizează activitatea în fiecare zi, indiferent că era top ten în Italia, cei mai bogați oameni din Italia, ori de câte ori călătoream cu el și mergeam într-un drum de o oră, de 45 de minute, pentru că mergeam cu avionul lui, își citea stocurile și avea o mie de pagini de stocuri și urmărea materiile prime. Pentru noi, ăsta a fost cel mai bun exemplu să înțelegem că nu e suficient să fi bogat, că atunci când devii foarte bogat, foarte mare, drumul tău nu se oprește, treaba ta nu se oprește și obligația ta nu încetează. De fapt, le ai pe toate și de multe ori mai mult. Noi nu primeam atunci stocuri de 2.000 sau 1.000 de pagini... ne uitam pe cinci hârtii, zece hârtii, acela era nivelul nostru”.

Acela a fost momentul când Cristina a deschis ochii și a decis să se dezvolte cu forțe proprii și cunoștințele dobândite, în România.

„Apoi ne-am dat seama că nu putem continua ca agenți și că nu este suficient pentru câtă pasiune avem și cum vrem să evoluăm și ne-am gândit să facem un produs propriu. Puteam să alegem confecția de haine, hainele, pentru că era mult mai ușor, aveam materii prime la dispoziție, aveam know-how, aveam acces la toți furnizorii de materii prime însă deveneam concurenții clienților noștri pe care îi avusesem până atunci. Și ni s-a părut incorect pentru că am avut întotdeauna un raport de activitate corect cu clienții noștri, erau deschiși față de noi, noi călătoream extrem de mult și puteam să le furnizăm multe informații, îi împingeam să concureze cu cele mai mari firme din lume, le aduceam țesăturile cele mai potrivite la acel moment, pentru că asta e lupta în modă: trebuie să ieși primul pe piață cu prețul cel mai bun și la timpul potrivit.

Și am decis să mergem în zona de încălțăminte, despre care nu știam nimic, ne plăceau doar pantofii, ne plăcea calitatea italiană pe care o înțelegeam ca fiind cea mai înaltă la acel moment, am început să studiem, am înțeles că România fusese unul din cei mai mari producători la nivel mondial, primul european, până în 1989, fabricile funcționau, nu erau poate foarte profitabile, însă produceau un număr foarte mare de pantofi.”

Vitalie Cojocari: Și calitatea?

Cristina Bâtlan:Calitatea nu era ceea ce ne doream noi, ne-am dat seama că nu putem produce în fabricile existente, noi voiam să facem un pantof de damă așa cum este el acum, acesta a fost visul nostru în primul nostru moment. Un pantof cu talpă din piele, talpă subțire, cu toc înalt și un calapod ascuțit. Astea sunt lucrurile maxime, ca și tehnologie, pe care ți le dorești într-o fabrică de încălțăminte”

Vitalie Cojocari: Și atunci, în anii 90, fabricile românești nu făceau așa..

Cristina Bâtlan: „În anii 90, fabricile făceau în special adidași, pantofi de lucru, pantofi sport, foarte mulți pantofi bărbătești, deci erau cumva tehnologizate cu utilaje grosiere, nu foarte fine, nouă ne trebuia tehnologia fină. Dacă ne-am gândi la ceasuri, ceasurile elvețiene sunt pantofii ăștia cum îi facem noi și ceasurile de masă sunt pantofii robuști.”

Vitalie Cojocari: Și ați vrut să faceți ceasuri elvețiene în zona de pantofi... Și bani de unde?

Cristina Bâtlan: Din tot ce aveam, tot ce reușisem să producem până la acel moment, eram numărul 1 în materie de țesături, eram cei mai buni vânzători de țesătură din România și reprezentanții celui mai mare producător de țesături. I-am pus la dispoziție producătorului tot ceea ce lucraserăm pentru el, i-am spus uite, îți predăm toți clienții, toate situațiile, nu vrem să ne mai ocupăm de acest business, vrem să ne facem propriul business, într-o altă zonă, să dezvoltăm altceva, un produs de la zero. Aveam 19 ani, dar căpătasem o experiență enormă. Nu am deschis fabrica la 19 ani, fabrica am deschis-o la 27 de ani, prima fabrică am deschis-o în anul 2000.”

Vitalie Cojocari: La Huși sau în București?

Cristina Bâtlan: „Aveam 27 de ani când am deschis prima fabrică la București și era o fabrică de genți. Era mult mai ușor să produci genți, importam pantofi, am învățat businessul comercializând întâi, am înțeles unde sunt minusurile și unde sunt plusurile producătorilor de pantofi, deci, să zicem că am început sănătos, organic, deci nu am făcut greșeli de la început. Vreau să vă spun că după ce am deschis fabrica am făcut greșelile, pentru că acolo e vorba de tehnologie, de ani de experiență, de echipă. Am început cu o echipă, pe care pe parcurs a trebuit să o upgradăm, să o dezvoltăm, să aducem oamenii de care aveam cea mai mare nevoie”.

cristina batlan musette

 

Vitalie Cojocari: Povestea acelui pantof stiletto, care s-a vândut incredibil de repede...


Cristina Bâtlan: „A doua colecție de pantofi, cu designeri italieni, ne-am dat seama imediat unde vrem să fim și cam ce vrem să facem și nu am făcut niciodată economii în a investi pentru a avea un produs bun, așa că ne-am angajat o echipă de designeri italieni care ne aduceau tot ce era mai nou în materie de pantofi. Și în acel sezon apăruseră pantofii cu un vârf foarte ascuțit, de damă, cu un toc extrem de subțire, toc cui, unii înalți de 11 cm și alții de 7, făceam ambele înălțimi, și am avut waiting list de 3 luni și jumătate. Cred că a fost prima oară în România când au fost produși pantofi colorați....”

Vitalie Cojocari: Când se întîmpla asta?

Cristina Bâtlan: În 2004....

Vitalie Cojocari: În 2004, a fost prima oară când s-au produs în România pantofi colorați?

Cristina Bâtlan:Da, erau culori de astea pastelate, turcoaz, fucsia, galben, adică culori pe care femeile și le doreau și la care nu avuseseră acces până atunci, pantofii erau ori negri, ori, maro, poate un cognac, dar timid, extrem de timid.

Mama a lucrat în modă la Adesgo și mergeam cu ea la târgurile de modă, și ori de câte ori propuneam buy-erilor culori și le spuneam că nu puteți să îmbrăcați copiii cu gri, maron, sau negru, nu vreți un roz, nu vreți un bleu... Nu, nu nu, e mai safe așa, sigur o să le vindem...”

Vitalie Cojocari: În România, avem o problemă, nu reușim să venim cu niște branduri, cu ceva propriu, producem pentru alții, facem pentru alte branduri, de ce?

Cristina Bâtlan: „Încă de pe vremea comunismului, românii au fost producătorul de bază al Europei de Est, produceam pentru Rusia, pentru Polonia, pentru toată Europa de Est, noi nu puneam nicio etichetă. România nu a produs branduri, a produs Guban, dar după Revoluție Guban nu a rămas un brand de sine stătător, nu au simțit nevoia de a-și valorifica numele și de a continua. De fapt nu există branduri, sunt doar câteva...

Imediat după Revoluție, fiind o piață superpregătită la nivel tehnologic, la nivel de cunoștințe de execuție, manufactură, forță de muncă ieftină, am devenit imediat o mare piață de lohn pentru marile case de modă. Au accesat foarte ușor România, au găsit un teren extraordinar de prietenos, pentru că așa cum știți, românii iubesc străinii, neavând acces și relații atâta timp cu străinii, cum au venit străinii în România toate ușile au fost deschise. Asta arăta că românii își doreau să învețe de la alte culturi, să învețe lucruri noi, erau avizi de acest lucru dar nu știau cum s-o facă”


Vitalie Cojocari: Care sunt riscurile acestei industrii care produce pentru alții?

Cristina Bâtlan: „Ce-ți oferă acest lucru? Te angajezi într-un contract de lohn, tu prestezi manoperă pentru o mare casă de modă. E foarte comod, tu nu trebuie să-ți bați capul să primești comenzi, să încasezi banii pe acele comenzi astfel ca tu să ai un profit și să-ți acoperi toate costurile. Și atunci, directorilor de la acele momente, întreprinzătorilor de la acele momente le-a convenit această sutuație, extrem de comodă. Nu au calculat însă că timpul este cel mai prețios asset pe care îl are o companie, să folosești înspre binele companiei absolut tot timpul pe care îl ai. Și au trecut 15 ani sau 20 de ani, utilajele lor s-au învechit, tehnicile lor s-au învechit, nu și-au construit niciun brand, nu au cucerit nicio piață și au ajuns să se roage de toate casele de modă și de toate companiile să primească de lucru.”

Vitalie Cojocari: Și casele de modă au dat de lucru, dar s-au dus mai în est, mai spre Asia, spre China..

Cristina Bâtlan: „Bineînțeles, pentru că aceste companii care vin și dau de lucru sunt independente, libere, și dau de lucru acolo unde e mai bine și mai ușor, nu se atașează de absolut nicio unitate de producție. Pentru ei, aceste companii din România sunt pur și simplu unități de producție.”


Vitalie Cojocari: Ceea ce a dus la distrugerea acestei industrii care a fost prospere odată...


Cristina Bâtlan: „O parte din industrie a fost salvată, dar o mică, foarte mică parte. Într-adevăr, această industrie aproape că a dispărut. Până la urmă, aceste contracte se dovedesc a fi păguboase, o dată că te distrug pe tine ca și identitate, tu nu exiști, și a doua nu ești plătit atât de bine încât să poți la rândul tău să-ți plătești oamenii bine. Niște oameni plătiți prost, poți să-i folosești la infinit? Nu. Deci oamenii vor pleca, pe lângă învechirea echipamentelor ş.a.m.d., s-au lovit și de problema lipsei forței de muncă. Dacă un job este plătit prost, de ce un tânăr ar vrea să se pregătească pentru acel job? În industria textilă plătiți prost însemnă minimum pe economie. Muncești de 20-30-35 de ani și unde ai ajuns? La salariul minim pe economie. Este groaznic”.

Vitalie Cojocari: Și cum e la Musette?

Cristina Bâtlan: „La Musette, nu cred că avem salariul minim pe economie. Nici nu cred că există în companie.
Ok, poate să fie un start, poți să începi la un minim pe economie, că nu te cunoaște nimeni, n-ai muncit niciodată, dar nu rămâi acolo.”

Vitalie Cojocari: Ne poți da o valoare estimativă a salariilor?

Cristina Bâtlan: „Avem salarii de la 1.000 de euro, 700 de euro până la 10.000 de euro.”


VIDEO PROTVPLUS.RO