Dramele româncelor care îngrijesc bătrâni în Italia și intră deseori în depresie. ”Îmi spune că e umilitor”
Campania Știrilor PRO TV „Sindromul Italia" vă prezintă povestea româncelor plecate să îngrijească bătrâni în peninsulă.
Italienii le numesc "badante", în timp ce ele își pun viețile în paranteză și speră că vor aduna suficienți bani ca să se poată întoarce acasă. Iar cele care au norocul să lucreze legal pot primi pensie din Italia dacă au cotizat cel putin 15 ani la bugetul statului. Departe de familie și de prieteni, printre străini, multe se îmbolnăvesc de depresie.
E duminică şi la Biserica ortodoxă românească din oraşul Ferrara e forfota mare. Niculina Firachi e din comuna Slăveni, judeţul Olt, şi munceşte de 14 ani prin Italia.
Niculina Firache, badantă: "Mi-am lăsat acasă toată familia, toţi cei dragi, părinţii, soţul, fata, acum am devenit bunică, sunt şi bunică. Este foarte greu, a fost dintotdeauna greu, este în continuare foarte greu pentru că persoanele care ne sunt dragi, şi care noi ne-am dorit întotdeauna să fim împreună cu ei, nu s-a putut. Foarte mare ruptura, foarte mare durerea!”
Preotul român din Ferrara cunoaşte dramele acestor femei.
Vasile Jora, preot la Ferrara: "O suprasolicitare de muncă, nu umilire directă, dar le ia din timpul familiei, dacă ar putea, să lucreze şi 7 din 7 zile. Şi asta slăbeşte şi legătura sufletească a lor, dar şi cu familia.”
Printre cele norocoase, care au copiii şi chiar nepoţii în Italia, se află Mariana, o fostă contabilă plecată din Curtea de Argeş. Duminica e ziua ei liberă. Vine la biserică şi apoi merge să îşi vadă fiul, nora şi nepoţelul, care locuiesc tot în Italia, la câteva zeci de kilometri de Ferrara.
Mariana Bălășoiu: "Noi trebuie să avem grijă şi de viaţa noastră nu numai a batranuluui, e adevărat că noi trebuie să le cântăm în strună.”
La Ferrara slujba se încheie, oamenii merg spre casele lor. Au norocul că locuiesc în zonă. Însă de la 50 de kilometri de oraş, e mai greu. Într-un sat izolat, câteva pensionare italience, stau la poveşti în piaţeta din mijlocul localităţii. Lângă ele stă stingheră, pe o bancă, o româncă. E singură, şi când nu e cu ochii în telefon, să vadă ce mai e nou pe reţeaua de socializare, e doar cu gândurile ei.
"O zi de Duminică, pentru mine? Eu muncesc.
Şi duminica nu e zi liberă?
Este liberă dar eu muncesc şi mă plăteşte.
Aveţi vreun regret, în momentul ăsta?
Că nu am văzut nepoţica crescând. Când îmi zice "te iubesc mamaie" sau "când vii acasă?"
Gabriela Bondoc, medic psihiatru: "În alte societăţi există, şi ar trebui să facem şi noi acelaşi lucru, există fundaţii, asociaţii, care se ocupă de problemele acestor femei."
Mariana locuieşte într-o fermă, ceva mai aproape de Ferrara. E de 10 ani în Italia şi de 5 în această locuinţă, unde are grijă de o bunică rămasă văduvă.
Mariana Bălășoiu: ”Pierzi dragostea de familie, de exemplu, începe să devină o răceală, faţă de fraţi, de prietenii apropiaţi, chiar de soţ.”
Gabriela Bondoc, medic psihiatru: "Îşi pun vieţile lor într-un soi de paranteză, bătrânul necesită atenţia lor constant."
Mariana Bălășoiu: ”Şi dânsa îmi spune, că e un lucru umilitor! Îmi spune mereu. Mă întreabă mereu, tu eşti aşa, tu eşti aşa, de ce stai aici? Pentru bani!”
Familiile lor au învăţat să se descurce fără ele, bazându-se doar pe sprijinul financiar şi mai deloc pe cel sufletesc. Mamele lipsesc cu anii de acasă şi în tot sacrificiul lor devin realmente un sponsor, o simplă sursă de venit pentru cei apropiaţi.
În fermă locuiește și fiica italiencei, ginerele, dar și fratele soțului defunct.
Mariana Bălășoiu: ”Nu îmi vine să cred că am putut să îmi las casă, că am putut să plec, şi apoi banul ăsta, nu e rău zis, banul ochiul dracului.”
Cele mai multe dintre ele au astăzi copiii mari. Nu mai au pentru ce să se întoarcă în locurile natale pentru că, foarte des, nu îşi mai găsesc viaţa pe care au lăsat-o. Fie se obişnuiesc cu viaţa din Italia, fie astăzi condiţiile de acasă sunt diferite. Şi realizează că dacă se întorc, ar reveni la un stil de viaţă cu care s-au dezobişnuit.
Mariana Bălășoiu: ”Dacă cineva acum 20 de ani mi-ar fi spus te vei duce în Italia să lucrezi, şi te vei duce să lucrezi "slugă" sau menajeră, i-aş fi zis nu eşti sănătos să îmi spui mie aşa ceva, că nu o să fac eu în viaţa mea aşa ceva. Dar după ce am venit şi am văzut şi am luat pentru prima dată un salariu de 850 de euro, zic 850 de euro, câţi bani pot să iau eu!"
În meseria de îngrijitoare poţi număra pe degete situaţiile fericite, cazurile în care nu s-a pus problema unor drame de familie. Sunt cu totul excepţionale acele exemple în care mama a părăsit copii mari şi îşi permite luxul să îi revadă des pe cei dragi.
Etichete: romance, sindromul italia,
Dată publicare:
.webp)
