Colegiile private din SUA și Europa, atente la 2 criterii înainte să accepte elevi români
Să faci liceul în străinătate, ca să ai apoi drum deschis spre cele mai bune universităţi din lume, devine un vis accesibil elevilor străluciţi şi susţinuţi de familie.
Zeci de colegii private din toată Europa, dar şi din America, îşi trimit consultanţii în România, ca să îi trieze pe doritorii care n-au terminat încă gimnaziul. E drept, selecţia se bazează pe două criterii: intelectul elevului, dar şi bugetul, care poate ajunge la zeci de mii de euro pe an.
În ţările vest-europene, accesul străinilor în orice liceu de top 10 depinde de performanţa elevului şi de susţinerea lui financiară. Cele mai multe colegii din străinătate cer ca un candidat venit de afară să fie brici la engleză şi matematică. Aşa cum a fost Alin, care va absolvi în curând liceul în Marea Britanie.
Alin: ”După cam o lună de studiu, am avut o întâlnire cu conducerea şcolii, în care mi s-a propus să fac primii trei ani de liceu într-un an.”
Consultant: ”Sistemul britanic are în centru dezvoltarea personală. Deci indiferent că e vorba despre muzică, teatru, actorie, sport, aşteptam în fiecare an români care să vină să studieze la Kensington Park. Acum avem trei, speram să mai primim unul sau doi. În general, îi primim pe cei mai buni, copii de 9 şi 10 în sistemul românesc.”
Totul pleacă însă de la întâlnirea cu un consultant. La o primă discuţie, se face profilul elevului şi e întocmita o listă de şcoli, private sau publice, care s-ar potrivi aşteptărilor.
Între 10 şi 55 de mii de lire sterline costă un an de liceu în Anglia. În Elveţia, între 60 şi 110 mii de franci. Portughezii cer 30 de mii de euro pe an, iar germanii, între 20 şi 40 de mii de euro. Costurile sunt similare pe continentul american.
Consultant: ”Preţurile variază între 55 şi 75 de mii de dolari anual. O bună parte din şcoli oferă burse academice, însă valoarea lor nu e foarte mare.”
Costă mult, pentru că şi profesorii sunt stimulaţi financiar, ca să scoată tot ce se poate din elev.
Relaţia dintre elevi şi cei care le îndruma paşii este, în România, cel puţin fragilă, dacă nu viciată. Nu doar materia e rigidă, ci şi comunicarea, pe marginea ei. Câţi liceeni se întâlnesc la un suc cu profesorii? Sau la teatru, la film, la un meci? În multe licee din Vestul Europei, profesorii locuiesc în acelaşi campus cu elevii. Aşa că o barieră dintre dascăl şi discipol pur şi simplu nu-şi are locul.
Dar, tot spre deosebire de ţara noastră, şansele de "negociere" academică, când vine vorba de note, sunt extrem de reduse.
