Station, 2003: incendiul din club care a şocat America. Cum a fost anchetat şi cine a fost pedepsit

Galerie foto

Clubul ”The Station”, 20 februarie 2003: trupa rock „The Great White” îşi începe concertul la ora 23:00. La câteva secunde după startul primei piese, managerul trupei, Daniel Biechele, porneşte mai multe jerbe de scântei. Aproape imediat, acestea aprind spumă folosită pentru izolarea antifonică a clubului şi flăcările încep să se ridice din spatele trupei. Iniţial, publicul crede că e vorba de un efect de scenă, parte din show. Trec 20 de secunde, după care trupa se opreşte din cântat. În mai puţin de un minut, focul cuprinde scena şi oamenii realizează ce se întâmplă. Se înghesuie să iasă din club, majoritatea pe uşa din faţă, mai ales că ieşirea din spatele scenei e blocată de un paznic. Sunt însă 462 de oameni doar în public – deşi capacitatea clubului e de numai 404 – şi în nici 2 minute, incinta e cuprinsă de flăcări. În final, 100 de oameni îşi pierd viaţa şi 230 sunt răniţi.

Un scenariu aproape identic cu cel din Colectiv, doar că a avut loc în Statele Unite, în oraşul West Warwick din statul Rhode Island. Ce s-a întâmplat însă după aceea? Ce consecinţe a avut, în SUA, o asemenea tragedie? Cine a fost pedepsit?

Un val de indignare a cuprins America în săptămânile ce au urmat acestei tragedii. Opinia publică aruncă vina în primul rând pe proprietarii clubului, fraţii Michael şi Jeffrey Derderian, pe inspectorul în materie de siguranţa incendiilor din West Warwick şi pe liderul formaţiei „The Great White”, Jack Russell.

La doar câteva zile după tragedie au început problemele pentru patronii „The Station”. Mai întâi s-a descoperit că aceştia nu plătiseră asigurările obligatorii pentru personalul clubului, astfel că familiile angajaţilor decedaţi trebuiau le achite cheltuielile de înmormântare din propriul buzunar. În plus, s-a descoperit că Jeffrey Derderian, prezentator al unei staţii locale de ştiri, adusese un cameraman al postului, Brian Butler, să filmeze concertul – iar imaginile nu lăsau niciun dubiu asupra desfăşurării tragediei.

Citește și

Parchetul Militar a început urmărirea penală in rem în cazul filmării ascunse de la "Colectiv"

Pe 26 februarie, la aproape o săptămână după incendiu, o echipă de specialişti a început investigaţia criminalistică la locul catastrofei. O conducea unul dintre cei mai buni experţi în domeniu din Statele Unite, Richard A. Gould, profesor de arheologie criminalistică, ce participase şi la investigarea scenei atacurilor din 11 septembrie 2001. Echipa lui Gould a încercat să reconstituie istoria din spatele fiecărei rămăşiţe a incendiului de la „The Station”. De pildă, un lănţişor de aur i-a permis, în lipsa oricăror alte indicii, să le confirme părinţilor unei tinere că fiica lor şi-a găsit sfârşitul în incendiu.

La rândul lor, experţii în incedii au analizat izolaţia antifonică, însă raportul lor nu a fost făcut niciodată public. Compania acuzată că a produs izolaţia, Sealed Air, a contestat rapoartele. În final s-a aflat că de fapt materialul care a luat foc era luat, la propriu, de la gunoi – dar era produs de Sealed Air şi, teoretic, ar fi trebuit să nu ardă atât de uşor nici după reciclare. John Barylick, unul dintre avocaţii victimelor, care a luat parte la testarea diverselor materiale, susţine că izolaţia antifonică folosită „era predestinata să facă pereţii clubului să ardă că flăcările iadului”. În cele din urmă, Sealed Air a acceptat să plătească o parte din daune.

De asemenea, ancheta a dus la descoperirea faptului că în club nu exista un sistem de sprinklere, care, potrivit simulărilor NIST (Institutul Naţional pentru Standarde şi Tehnologie), ar fi ţinut flăcările sub control suficient timp pentru a permite evacuarea clădirii. Reglementările permiteau, teoretic, să nu existe un asemenea sistem, din cauza vechimii şi dimensiunilor clădirii, însă din cauza destinaţiei acesteia – club de noapte – derogarea de la reguli nu mai era în vigoare. Inspectorii primăriei au considerat însă că imobilul nu are nevoie de sistem de sprinklere şi nu au luat nicio măsură. Nici până azi legea privind sprinklerele nu a fost îmbunătăţită în Statele Unite, deşi tragedia din „The Station” a dus la o dezbatere publică în acest sens.

În cadrul anchetei, o întreagă aripă a clubului a fost reconstruită pe cheltuiala firmelor de avocatură care reprezentau victimele. S-au făcut teste, s-a analizat filmarea lui Butler cadru cu cadru, s-a discutat cu martorii şi, în final, s-a elaborat un raport care constituie şi azi o „biblie” a cazurilor de acest fel în sistemul judiciar american.

În 2006, Dan Biechele, managerul trupei, a fost condamnat. Mărturiile supravieţuitorilor şi declaraţiile rudelor au fost copleşitoare. „Ştiţi cum e să-ţi pierzi doi oameni pe care îi iubeşti într-un mod atât de oribil încât să nu mai poată fi identificaţi decât după amprentele dentare”, i-a întrebat pe juraţi o femeie care şi-a pierdut fratele şi sora în tragedie. „Ştiţi cum e să ajungi să-i suni doar ca să le mai auzi odată vocea în mesajul înregistrat de robotul telefonic?”. O altă femeie, a cărei fiică a pierit în incendiu, a relatat că mama sa, în vârstă de 58 de ani, a refuzat să mai continue tratamentul pentru cancer pe care îl urmă şi a decis „să se întâlnească cu nepoata sa în ceruri”.

Biechele însuşi şi-a recunoscut vină, deşi avocaţii săi l-au sfătuit să nu facă. A primit 15 ani de închisoare, dintre care 4 cu executare, plus 3 ani de libertate supravegheată. În 2008 a fost eliberat din penitenciar, o decizie pe care, surprinzător, multe dintre rudele victimelor au considerat-o binevenită, spunând că Biechele a fost doar un ţap ispăşitor şi că a fost singurul care şi-a asumat răspunderea pentru tragedie.

Mult mai dificil se anunţă procesul fraţilor Derderian, deoarece aceştia nu îşi recunoşteau vina iar juriul urma să asculte mărturiile a sute de persoane, plus opiniile specialiştilor din ancheta. Totul s-a terminat însă surprinzător de rapid după ce magistraţii au ajuns la o înţelegere cu inculpaţii: Michael Derderian a primit aceeaşi pedeapsă că Biechele: 15 ani, dintre care 4 cu executare, iar Jeffrey, 10 ani cu suspendare. „Un proces îndelungat nu ar fi făcut să agraveze suferinţa, atât a rudelor victimelor şi a supravieţuitorilor, cât şi a publicului în general”, a afirmat judecătorul de caz, într-o scrisoare trimisă familiilor afectate de tragedie, afirmând că „rezultatul procesului era incert”. Procurorul a obiectat la această înţelegere, criticata şi de opinia publică, dar nu a obţinut redeschiderea dosarului. În 2009, Michael Derderian a fost eliberat penru bună purtare.

La rândul său, procuratura a fost criticată pentru că nu i-a pus sub acuzare nici pe inspectorul în materie de siguranţa incendiilor din West Warwick şi nici pe liderul formaţiei, Jack Russell. Procurorul a răspuns că, în primul caz, o asemenea decizie ar fi fost strict politică, dar greşită „constituţional, etic şi moral”. În cazul lui Russell, o acuzare ar fi fost posibilă, deoarece el era responsabil de acţiunile managerului formaţiei, însă procurorul a decis să nu facă nimic.

După aproape jumătate de deceniu de negocieri, în 2008 s-a ajuns şi la o înţelegere privind daunele. Acestea au fost stabilite printr-o lege locală, pentru a nu putea fi modificate de un eventual recurs.Valoarea totală: 176.193.718 dolari.

Despăgubirile au fost plătite, printre alţii, de primăria din West Warwick (10 milioane de dolari), de statul Rhode Island (10 milioane), de formaţia Great White (1 milion), de producătorul izolaţiei antifonice, Sealed Air (25 de milioane), de firmă care a vândut izolaţia, American Foam (6,3 milioane) dar şi de compania Lin Television care a achitat 30 de milioane de dolari pentru că deţinea postul unde Jeffrey Derdenian prezenta ştiri şi pentru că unul dintre operatorii reţelei TV, Brian Butler era prezent în club şi a filmat întreaga tragedie. Chiar şi productorul de bere Amheuser-Busch a achitat 5 milioane, pentru că în noaptea respectivă avea o promoţie în club.

Din totalul despăgubirilor, avocaţii au primit 58 de milioane de dolari. Restul a fost împărţit între supravieţuitori şi familiile victimelor după un algoritm stabilt de profesorul de drept Francis McGovern, contractat special pentru a face această împărţire în mod corect şi obiectiv. Deşi suma totală pare enormă, în realitate unele dintre victime au ajuns în final să fie bune de plată, din cauză că, în aşteptarea despăgubirilor, au apelat la fonduri care dau avansuri celor într-o astfel de situaţie pentru a achita costurile operaţiilor sau cheltuielile de judecată. Văduva uneia dintre victime a ajuns astfel să datoreze peste 137.000 de dolari unui fond, cu DAE de 64,7%, pentru sumele primite în avans.

Radu A. Pircă