Medicii rezidenți luptă în linia întâi alături de colegii cu experiență. Povestea a trei tineri doctori

Bucureşti, ora 19. Spitalul Victor Babeş. Ambulanțele răsună una după alta în curtea spitalului, care e plin. În fiecare salon sunt pacienţi cu COVID-19.

Dr. Ştefan Malciolu, medic rezident: „Cel mai greu e să vezi atâţia oameni murind, oameni care nu sunt mereu în vârstă, oameni care la prima vedere ai putea spune că o să meargă spre bine, dar ulterior se agravează foarte repede şi neaşteptat şi îţi dai seama că evoluţia o să fie complet alta."

Intrăm în gardă cu trei medici rezidenţi într-un spital care a fost vârf de lance în lupta cu COVID-19. De nouă luni, luptă alături de medicii primari şi specialiştii cu un virus nedescifrat pe deplin. Medicii, asistente şi infirmiere sunt acolo. Mereu. Obosiţi, puţini, dar acolo.

„Medic: Bună ziua! Ce mai faceţi? Pacient: Acum sunt mai liniştit Medic: Mai doare ceva? Pacient: Nu”

Citește și

Medicii rezidenți ar putea fi angajați temporar, fără concurs. Anunțul lui Raed Arafat

În secţia de ATI e cea mai mare agitaţie. Tot personalul e adunat în jurul celor nouă bolnavi, iar tinerii medici sunt mereu gata să dea o mână de ajutor.

În secţia de terapie intensivă există un singur specialist, secondat de cinci rezidenţi. O tânără doctoriţă pune, cu pricepere în funcţiune un aparat de dializă pentru un pacient în stare critică.

În saloane, bolnavii aşteaptă vizitele tinerilor medici. Sunt clipele în care orice veste bună vindecă mai mult decât un medicament.

„Medic: Ce va supără? Pacient: Capul Medic: Mai aveţi şi alte simptome Pacient: Nimic Medic: Febră aţi făcut? Gust şi miros aveţi? Pacient: Da Medic: De câte zile o aveţi Pacient: O săptămână.”

De nouă luni, aşa arată doar o mică parte din munca salvatorilor de la Victor Babeş. Unul dintre cele mai mari spitale de boli infecţioase din ţară. Aici au venit în martie primii pacienţi şi tot aici sunt aduşi şi azi. Când sunt locuri.

„Dacă simţiţi că nu puteţi să respiraţi apăsaţi pe buton şi vă aducem” spune o asistentă unui bolnav.

Ştefan Malciolu a ales specializarea boli infecţioase cu o lună înainte de debutul pandemiei, iar din martie şi până acum a învăţat enorm de la medicii care i-au ţinut pe ei, pe tinerii rezidenţi, aproape.

Dr. Alexandra Grigore: „Noi doi ne ştim de la grădiniţă” Reporter: Cum aşa? Dr. Alexandra Grigore:  „Am fost colegi şi am fost în liceu în aceeaşi clasă şi în facultate. Eu am zis prima că vreau infecţioase.”

Ştefan şi Alexandra au 25 de ani. Octavian e cu un an mai mare. Iar ei sunt doar trei din zecile de rezidenţi care în ultimele luni au rămas cu zilele în spitale.

Alexandra: „Ar fi fost nevoie de oricâte mâini de ajutor am fi putut primi.”

Reporter: Cât ai stat cel mai mult? Dr. Octavian Tăbăcaru, medic rezident infecționist: „Cam…să spun 30 de ore. O gardă a trebuit să stau peste noapte şi a doua zi fiind zi de muncă am stat.”

Profesor dr. Simin Florescu: „Ei sunt unii dintre cei mai activi care au făcut gărzi nenumărate alături de medicii lor coordonatori.”

Reporter: Cam cât stai? Dr. Ștefan Malcioiu, medic rezident: „Până la 5-6 în fiecare zi, inclusive în weekend”

Când la finalul liceului le-a spus părinţilor că vrea să fie medic, n-au fost luaţi prin surprindere. Amândoi au această meserie, la fel fratele mai mare şi bunicul. Surprinzătoare a fost însă alegerea specializării. Tatăl său are în grijă pacienţi cu boli oncologice în faze terminale la Hospice Casa Speranţei.

Dan Malciolu, tatăl lui Ștefan: „A fost extrem de curios de mic, putea să devină orice: inginer, profesor, electrician, tot timpul a vrut să ştie de ce, de ce stelele sunt luminoase, de ce putem să alergăm,de ce ne doare în gât, şi ulterior de ce-urile lui s-au concretizat către corpul uman, suferinţa boala.”

Salvările vin şi pleacă cu bolnavi cu tot. Nu mai sunt locuri. Toate spitalele sunt sufocate de avalanşa de pacienţi infectaţi cu noul coronavirus. Rezidenţii se întorc în secţii. În tot spitalul sunt 450 de paturi. Nouă sunt în secţia de terapie intensivă unde medicii şi asistentele sunt permanent la capul bolnavilor.

Ștefan Malciolu: „Cel mai greu e să vezi atâţia oameni în vârstă, oameni care nu sunt în vârstă sau oameni pe care îi consulţi, te aştepţi să meargă spre bine, să evolueze bine, dar a doua zi îi găseşti complet dezechilibraţi şi e momentul în care realizezi că nu o să meargă spre bine şi că o să o ia în direcţia cealaltă”.

Dr. Alexandra Grigore: „Când ai veşti proaste, într-adevăr este că ei sună cu speranţa că poate astăzi e mai bine decât ieri”

La cei 25 de ani, tinerii rezidenţi sunt conştienţi că sunt parte a unei istorii pe care şi ei o scriu.

„Medicii tineri au fost umăr la umăr cu noi şi aşa trebuie să fie. Ei sunt încă în România şi e un lucru foarte bun.(...) Se poate face şi aici aproape la fel de bine ce se poate face şi în străinătate, în unele cazuri lipsa condiţiilor te face să înveţi mai mult decât dacă ai tot ce îţi doreşti” spun colegii lor mai în vârstă.

Sistemului de sănătate din România îi lipseşte multe: medici, aparatura, clădiri noi. Pandemia de coronavirus ne-a arătat însă că există multă umanitate, medici buni, tineri doctori care şi-au petrecut ultimele luni în spitale. Pentru că trăim un război, cu un inamic puternic în fata căruia medicii s-au aşezat cu curaj.