Romania, te iubesc: Cighid – lagarul de exterminare a copiilor cu handicap
Sute de copii cu handicap au murit ucisi de foame, de frig, de boala si de indiferenta. Regimul comunist n-a avut nici remuscari, nici indoieli ca ii va elimina pe toti. Si totusi, unii dintre ei au fost salvati de Revolutie si de oameni cu suflet.
Supravietuitorii iadului de la Chighid depun marturie. Adusi din leagane, cu diagnostice grave, copiii cu handicap sever ajungeau aici pe moarte.
In 1990, reporterii de la Spiegel TV surprindeau imagini socante: copii lasati sa zaca in propriile fecale, urlete si sunetul obsesiv al paturilor ruginite ce se loveau de zidurile reci. Acest lagar a adus Romania in fata intregii lumi cu un mare handicap, de care se chinuie si acum sa scape.
Iernile, micutii se inghesuiau unii in altii ca sa nu moara de frig, iar dimineata asistentele ii gaseau acoperiti de promoroaca.
Robi a fost abandonat in spital de parinti, dupa nastere. Pentru ca era subdezvoltat, medicii l-au declarat irecuperabil. Acest diagnostic insemna condamnarea la moarte. A ajuns la Cighid in salonul 5, salonul mortii.
Azi, munceste intr-o piata din Oradea. Are un salariu de aproape sase milioane de lei vechi si e multumit ca e pe picioarele lui. Romanii inca il resping. A avea deficiente de orice fel se traduce prin handicap si marginalizare. Robi a invatat sa traiasca cu asta si sa se bucure totusi de ce are.
Desi pare ca a uitat cosmarul prin care a trecut, sunt momente in care isi aminteste de salonul 5, de patul de fier, de robinetul stricat.
La Cighid n-a mai fost de cand a plecat la scoala, la oras. Prieteni nu are, insa uneori merge in vizita la colegul lui de la camin, Iosca, ce a implinit anul acesta 22 de ani. Erau colegi de salon. Iosca era cel mai relaxat dintre ei. Asa e si azi. A terminat scoala de meserii si este zidar, dar a mai facut o specializare: confectioner incaltaminte. Cand nu merge la serviciu, ii place sa proiecteze case. El se viseaza arhitect. Despre Cighid nu prea vorbeste, insa e singurul care, dupa ce a crescut, a incercat sa afle adevarul.
O vreme, cu ei, in apartamentele sociale a locuit si Sarmanca. Statea vizavi de patul lui Robi. Era singura care radea cand vedea oameni. Doarme intr-o masina abandonata si simte ca nimeni si nimic nu ar putea-o ajuta. In urma cu cateva luni, o prietena a convins-o sa mearga la munca in Italia. Si-a pierdut locul in apartamentul social si serviciul. Acum, locuieste pe strazi si a intrat intr-un anturaj dubios.
In 90, Renata era pe moarte. Daca nu ar fi primit ajutor, probabil n-ar mai fi trait mult. Fusese declarata irecuperabila, desi nu avea nici un handicap. Soarta lor era pe mana unor doctori care decideau daca erau trimisi la moarte sau erau salvati. Azi e la casa ei si se mandreste cu ce a realizat. Dupa ce a terminat liceul, s-a inscris la o scoala postliceala de pedagogi de recuperare. A devenit specialistul de care aveau ei nevoie cand erau pe moarte.
.webp)
