Permite identificarea mai precisă a persoanelor cu risc crescut de deces decât evaluarea bazată exclusiv pe indicele de masă corporală, scrie News.ro.
Un studiu internaţional de amploare arată că diferenţierea dintre obezitatea clinică şi cea preclinică ar putea îmbunătăţi diagnosticul şi alegerea tratamentului, în funcţie de starea de sănătate a fiecărui pacient.
Indicele de masă corporală (IMC), calculat pe baza greutăţii şi înălţimii, este utilizat pe scară largă pentru diagnosticarea obezităţii. Totuşi, acest indicator nu reflectă distribuţia grăsimii în organism şi nici efectele excesului de grăsime asupra sănătăţii.
Noua metodă completează evaluarea bazată pe IMC
O cercetare internaţională, coordonată de King's College London şi publicată miercuri în revista Nature, a evaluat o nouă definiţie a obezităţii, propusă în ianuarie 2025 de o comisie internaţională de experţi în revista The Lancet Diabetes & Endocrinology.
Noua clasificare completează evaluarea bazată pe IMC cu măsurarea circumferinţei taliei şi a raportului dintre circumferinţa taliei şi înălţime, pentru a identifica mai precis excesul de grăsime corporală.
Ulterior, sunt evaluate efectele acestuia asupra funcţionării organelor, pentru a diferenţia două forme ale afecţiunii.
Obezitatea clinică afectează funcţionarea organelor
Obezitatea clinică este definită prin prezenţa excesului de grăsime corporală care afectează funcţionarea organelor sau capacitatea de a desfăşura activităţile zilnice. Obezitatea preclinică presupune existenţa excesului de grăsime, dar fără afectarea funcţiilor organelor, deşi persoanele respective pot prezenta un risc crescut de apariţie a unor boli.
Pentru a verifica utilitatea acestei clasificări, cercetătorii au analizat datele medicale a 844.108 adulţi din patru cohorte din China, Marea Britanie, Statele Unite şi Spania.
Rezultatele au arătat că utilizarea exclusivă a IMC nu a identificat obezitatea la 5,2% până la 8,6% dintre participanţi, în funcţie de cohortă, deşi aceştia îndeplineau criteriile privind excesul de grăsime corporală. În alte 1,2% până la 3,1% dintre cazuri, IMC a indicat obezitate fără confirmarea acesteia prin măsurătorile suplimentare.
Prin includerea circumferinţei taliei şi a raportului dintre talie şi înălţime, proporţia persoanelor identificate cu obezitate a crescut cu 3,3% până la 7,4%, comparativ cu evaluarea bazată exclusiv pe IMC.
Doar o parte dintre cazuri au fost clasificate drept obezitate clinică
Un rezultat important a fost că, după ajustarea statistică pentru a estima proporţia afectărilor organelor atribuibile obezităţii, numai 22,7% până la 31,3% dintre cazurile de obezitate au fost clasificate drept obezitate clinică. Prevalenţa estimată a acestei forme în populaţiile analizate a variat între 5,6% şi 10,9%.
Diferenţele dintre cele două forme de obezitate s-au reflectat şi în riscul de mortalitate.
Persoanele cu obezitate clinică au prezentat un risc de deces din orice cauză cu aproximativ 69% mai mare decât cele fără obezitate şi fără afectarea funcţiei organelor. În cazul obezităţii preclinice, creşterea relativă a riscului a fost de aproximativ 19%.
De asemenea, asocierea dintre obezitate şi mortalitate a fost evidenţiată mai clar atunci când diagnosticul a inclus măsurătorile taliei, comparativ cu utilizarea exclusivă a IMC.
Majoritatea persoanelor cu obezitate preclinică nu au dezvoltat forma clinică
Cercetătorii au analizat şi evoluţia persoanelor cu obezitate preclinică. În cele trei cohorte pentru care au fost disponibile estimări pe zece ani, între 77,4% şi 91,3% dintre acestea nu au progresat către obezitate clinică.
Rezultatul sugerează că prezenţa excesului de grăsime corporală nu este asociată în mod inevitabil cu apariţia afectării organelor, iar riscul diferă considerabil între pacienţi.
Profesorul Francesco Rubino, specialist în chirurgie metabolică şi bariatrică la King's College London şi unul dintre coordonatorii cercetării, a explicat că IMC nu poate stabili singur dacă o persoană prezintă deja o boală asociată obezităţii sau doar un risc de a o dezvolta.
Noua clasificare ar putea schimba alegerea tratamentului
Potrivit cercetătorului, diferenţierea celor două forme ar putea permite stabilirea mai precisă a necesităţii şi intensităţii tratamentului.
În cazul obezităţii preclinice, îngrijirea ar putea fi orientată în principal către prevenirea complicaţiilor, în funcţie de riscul individual. Pentru persoanele cu obezitate clinică, afectarea funcţiei organelor poate justifica intervenţii terapeutice mai rapide şi mai intensive.
Autorii subliniază că diagnosticul de obezitate clinică presupune şi stabilirea unei legături între excesul de grăsime corporală şi afectarea organelor, deoarece unele dintre afecţiunile asociate pot avea şi alte cauze. În acest studiu, legătura a fost estimată statistic la nivelul populaţiilor analizate, fără a putea fi stabilită individual pentru fiecare participant.
Studiul este observaţional, iar rezultatele evidenţiază asocieri între clasificarea obezităţii şi mortalitate, fără a demonstra că utilizarea noii definiţii reduce riscul de deces.
Rezultatele susţin introducerea unei evaluări clinice mai complete a obezităţii, care să permită diferenţierea persoanelor ce necesită tratament pentru o boală deja instalată de cele pentru care prioritară este prevenirea complicaţiilor, potrivit unui comunicat publicat de King's College London.
