Ultimele cuvinte auzite de mama româncă a unei tinere răpite de teroriștii Hamas: ”Mamă, mamă, mi-e frică! Mă iau!”
România redevine - pentru două zile - țara în care își pun mari speranțe familiile ostaticilor răpiți de Hamas pe 7 octombrie.
Rudele a doi tineri aflați încă în captivitate au venit la București să le transmită oficialilor români să pună presiune pentru eliberarea tuturor celor aflați încă în mâinile grupării.
Mama și mătușa unei asistente cu dublă cetățenie - israeliană și română - oferă mai multe amănunte.
Sunt 67 de zile de la masacrele comise de gruparea teroristă Hamas și tot atâtea zile de când sute de victime, bărbați și femei, tineri și vârstnici, dar și copii au căzut în mâinile teroriștilor și sunt captivi.
Printre ei se află și Doron, asistentă veterinară în vârstă de 30 de ani, care, în ziua aceea fatidică, a fost singură acasă și, de mai bine de două luni de zile, este în mâinile teroriștilor.
”Ovidiu Oanță: Cum a fost acea zi, când ați aflat că fiica dumneavoastră a fost răpită?
Mama lui Doron: La 6 dimineața a început să sune alarma la kibbutzul nostru, am vorbit toți pe WhatssApp, ne-a spus că se duce într-o cameră, să nu fie un bombardament ceva, nu am crezut că ar putea fi altceva. Deodată, am început să vedem că în tot kibbutzul se află Hamas, veneau mulți, încontinuu, în toate locurile din kibbutz erau.
La 10.20, Doron a dat telefon și mi-a spus ”Mamă, mamă, mi-e frică! Au venit și mă iau!”. Așa am aflat că au luat-o cei de la Hamas. Ea se ascunsese sub pat și au tras-o de acolo și au luat-o și au dus-o în Gaza”.
”Ovidiu Oanță: Ați mai primit vreun semn de atunci, de la ea, de la teroriști, v-au cerut ceva anume? Sau ați pierdut orice legătură cu fiica dumneavoastră?
Mama lui Doron: N-am mai avut nicio legătură cu dânsa, în afară de acel telefon când spunea că o ia Hamas. Nu mai știm nimic de ea, niciunul din cei care s-au întors de acolo nu a văzut-o. De aceea ne este foarte frică de ce s-ar fi putut întâmpla cu ea.
După cum vedeți, este și foarte frumoasă și ne e foarte frică de ce i-ar fi putut face. Nu le dau să bea apă, nu le dau să mănânce, dorm pe jos, toți stau în condiții foarte grele acolo și de aceea ne este foarte frică de ce ar fi putut fi cu dânsa”.
E cumplit să trăiești atâtea zile cu ultimul sunet pe care l-ai auzit ”m-a luat, m-a luat, sunt luată!”
”Ovidiu Oanță: Doamnă, spuneți-ne, sunteți mătușa lui Doron, ce simțiți și câtă speranță mai aveți ca Doron să se întoarcă acasă? Înțeleg că e și bolnavă și are nevoie de tratament în fiecare zi.
Mătușa lui Doron: Speranță avem multă, întotdeauna speranța moare ultima, facem orice putem și peste tot pe unde putem, ca să o aducem înapoi. Trăim cu speranța și cu simțul că ea se va întoarce la noi, de aceea facem acest apel către oricine ne poate ajuta e binevenit. Unu la mână, să știm că cineva ajunge la ea cu medicamente, fie Crucea Roșie, fie altă organizație, să știm o veste despre ea.
E cumplit să trăiești atâtea zile cu ultimul sunet pe care l-ai auzit, e frica din vocea ei, că ”m-a luat, m-a luat, sunt luată!” și în jur se auzeau numai voci pe arăbește. Trăim cu speranța că cineva o să facă ceva și o să ne ajute să o aducem înapoi”.
Nu doar Doron este printre cei răpiți. Familia unui alt tânăr, de 22 de ani, cu origini românești, a ajuns în România, tot aici a ajuns și ministrul israelian de Interne- cu toții vor participa la întâlniri cu oficialii români, în speranța de a obține noi demersuri în vederea eliberării tuturor ostaticilor.
