Baciul si spiritul de turma
Nu există pe lumea asta fotbalist atât de mare precum Gică Popescu care să stea sau să fi stat vreo 3 ani la pârnaie. Aşa ceva nu se poate accepta tocmai în România.
Un fotbalist care a purtat banderola de căpitan al naţionalei pe braţ nu poate intra la puşcărie. În mentalul popular românesc, el are imunitatea emoţională a tricoului galben. Săracii politicieni, se muncesc din greu să creeze un astfel de scut şi pentru ei în faţa justiţiei. Nu vor reuşi niciodată să legifereze ceva atât de puternic precum imunitatea emoţională a tricoului galben.
Poate că unii dintre voi aţi citit prostia aia de un imens ridicol cum că nimeni nu este mai presus de lege. Dacă vă uitaţi însă cu atenţie, e acolo un mic asterix, fără obelix. Asterixu’ spune că, hai, poţi să fii deasupra legii dacă ai fost ceva tare. De exemplu, dacă ai minim 30 de meciuri în calitate de căpitan la echipa de fotbal a ţării şi, să zicem, 80 de meciuri în total în acea naţională, atunci ai voie să furi şi, în caz că ai ghinionul să fii dat în gât de fostul coechipier din naţională care are boală pe tine, că aşa a fost cu „marea investigaţie jurnalistică”, ei bine, atunci ai voie să fii graţiat. Dai banu’ furat şi pleci acasă.
Pentru admiratorul marelui fotbalist, justiţia are o năframă pe ochi care ar trebui s-o facă oarbă, dar ea este de fapt un fel de stripteuză care-şi dă languros cârpa jos pentru a vedea dacă pentru un anume inculpat merită să renunţe la orbire. Şi, pentru marele patriot din tribuna stadionului de fotbal, Popescu, sau Petrescu cum era „botezat” în dosarul de turnător la securitate, merita ca justiţia stripteuză să rămână cu ochii larg deschişi în timp ce-l elibera, îl uşura pe inculpat. De griji.
Din spatele gratiilor, unde a fost trimis de, probabil, două afone în fotbal care habar n-au de urcările lui Popescu de la Mondialul din ’90 sau de gradul de căpitan la FC Barcelona al fostului colaborator al securităţii, Gică Popescu reuşeşte imposibilul. Este singurul care mai poate uni în cuget şi-n simiţiri cele mai antagonice personalităţi din România, foştii fraţi de cruce politică, Ponta şi Antonescu.
Amândoi şi-au unit talentele de procuror şi profesor de istorie pentru a plânge pe umărul încarcerat al Baciului şi pentru a-i cere Tiranului de la Cotroceni să nu mai fie doar pentru o clipă Bestie şi să-l elibereze pe unul dintre simbolurile fotbalului românesc.
În acest timp, urmaşul lui Gică Popescu, Cristi Chivu, este indicat ca urmaş al Baciului şi în afacerile altor încarceraţi, fraţii Becali. Chivu nu are nicio apariţie publică prin care să se arate deranjat că este indicat în media că ar fi cel care preia o companie dovedită în justiţie drept mocirloasă. Chivu are toate datele scutului emoţional popular. Probabil că până la oficializarea ruperii sale cu fotbalul şi intrarea sa în firma de impresariat proaspăt decapitată de justiţie pentru câţiva ani, Chivu va vedea că poate pătrunde relaxat în afaceri şi poate juca, dacă vrea, şi dincolo de limitele regulamentului pentru că orice cartonaş roşu îi poate fi şters de şuvoiul simpatiei populare.
Etichete: gica popescu,
