Yuval Noah Harari - Sfârșitul Noii Păci
Acum câțiva ani am publicat o carte intitulată 21 de lecții pentru secolul XXI și am dedicat unul dintre capitole viitorului războiului.
În acest capitol, subintitulat „Nu subestima niciodată prostia omenească”, afirmam că primele decenii ale secolului XXI au fost cea mai pașnică perioadă din istoria omenirii și că purtarea unui război nu prea mai are sens din punct de vedere economic și geopolitic. Dar aceste realități nu reprezentau o garanție absolută a păcii, pentru că „prostia omenească este una dintre cele mai importante forțe din istorie” și „până și liderii raționali ajung deseori să facă lucruri de-a dreptul stupide”*.
În ciuda acestor reflecții, în februarie 2022 am fost șocat când Vladimir Putin a încercat să cucerească Ucraina.
Repercusiunile așteptate pentru Rusia și pentru întreaga omenire erau atât de distructive, încât aceasta părea o mutare puțin probabilă chiar și din partea unui megaloman cu inimă de piatră. Și totuși, autocratul rus a ales să pună capăt celei mai pașnice epoci din istoria omenirii și să împingă lumea către o nouă eră a războiului care s-ar putea să fie mai rea decât orice s-a pomenit până acum. Ba ar putea fi chiar o amenințare la adresa supraviețuirii noastre ca specie.
Este o tragedie, mai ales că ultimele câteva decenii arată că războiul nu este o forță inevitabilă a naturii, ci o alegere a oamenilor care variază de la un loc la altul și de la o epocă la alta. Din 1945, nu am mai fost martorii nici unui război între mari puteri, nu am mai văzut nici o situație în care un stat recunoscut la nivel internațional să fie anihilat prin cucerirea de către o putere străină. Conflictele regionale și locale mai limitate au rămas relativ obișnuite; eu trăiesc în Israel, deci știu asta cât se poate de bine. Dar, exceptând ocuparea Cisiordaniei de către israelieni, țările nu prea au încercat să-și extindă unilateral granițele prin violență. Acesta e unul dintre motivele pentru care ocupația israelienilor a atras atâta atenție și atâtea critici. Ceea ce mii de ani a fost la ordinea zilei a devenit acum anatemă.
Chiar dacă punem la socoteală și războaiele civile, insurgențele și terorismul, în ultimele decenii războaiele au ucis cu mult mai puțini oameni decât suicidul, accidentele rutiere sau bolile legate de obezitate. În 2019, aproximativ 70.000 de oameni au fost uciși în conflicte armate sau împușcați de polițiști, cam 700.000 s-au sinucis, 1,3 milioane și-au pierdut viața în accidente rutiere, iar 1,5 milioane au murit din cauza diabetului.
Și totuși, pacea nu se rezumă la niște cifre. Poate cea mai importantă schimbare din ultimele decenii este la nivel psihologic. Mii de ani, pace a însemnat „absența temporară a războiului”. De exemplu, în intervalele dintre cele trei Războaie Punice purtate de Roma împotriva Cartaginei au fost decenii de pace, dar fiecare roman și fiecare cartaginez știa că această „Pace Punică” putea fi spulberată în orice moment. Politica, economia și cultura – toate erau modelate de faptul că oamenii se așteptau constant să izbucnească un război.
La sfârșitul secolului XX și la începutul secolului XXI, sensul cuvântului pace s-a schimbat. În timp ce Vechea Pace însemna doar „absența temporară a războiului”, Noua Pace a ajuns să însemne „implauzibilitatea războiului”. În multe regiuni ale lumii (deși nu în toate), țările au încetat să se mai teamă că vecinii lor ar putea să le invadeze și să le anihileze. Tunisienii au încetat să mai fie îngroziți de o invazie a italienilor, costaricanii nu s-au mai gândit că armata nicaraguană ar putea să năvălească în San José, iar samoanilor nu le-a mai fost teamă că o flotă de război fijiană ar putea apărea brusc la orizont. Cum ne putem da seama că țările nu mai erau preocupate de aceste lucruri? Analizând bugetele acestor state.
Până nu demult, era de așteptat ca armatei să i se aloce cei mai mulți bani de la buget în orice imperiu, sultanat, regat și republică. Guvernele nu prea cheltuiau bani pentru servicii de sănătate și educație, întrucât cea mai mare parte a resurselor lor erau folosite pentru a-i plăti pe soldați, a înălța ziduri și a construi nave de război. Imperiul Roman cheltuia cu armata cam 50-75% din buget; în imperiul dinastiei Song (960-1279) cifra atingea aproximativ 80%; iar în Imperiul Otoman, la sfârșitul secolului al XVII-lea, în jur de 60%. Între 1685 și 1813, proporția cheltuielilor militare din totalul cheltuielilor publice ale Marii Britanii nu a scăzut niciodată sub 55%, fiind în medie de 75%. În timpul marilor conflicte din secolul XX, și democrațiile, și regimurile totalitare s-au îndatorat pentru a-și finanța mitralierele, tancurile și submarinele. Când ne temem că vecinii ar putea să ne invadeze în orice moment, să ne prade orașele, să ne înrobească compatrioții și să anexeze teritorii care ne aparțin, e logic să facem asta.
În epoca Noii Păci bugetele statelor reprezintă un material de lectură mult mai dătător de speranțe decât orice opuscul pacifist scris vreodată. La începutul secolului XXI, cheltuielile militare ale unui stat au fost în medie de doar 6,5% și chiar și Statele Unite, superputerea dominantă, a cheltuit doar aproximativ 11% ca să-și mențină supremația. Cum oamenii nu mai erau terorizați de ideea unei invazii externe, statele puteau investi în servicii de sănătate, asistență socială și educație mult mai mulți bani decât în armată. Cheltuielile cu îngrijirile medicale, de pildă, au fost în medie de 10,5% din bugetul public, adică de 1,6 ori mai mare decât bugetul pentru apărare.
Pentru mulți dintre oamenii care trăiesc astăzi, faptul că bugetul pentru servicii de sănătate este mai mare decât cel militar nu este cu nimic ieșit din comun. Dar, dacă luăm Noua Pace ca fiind de la sine înțeleasă și deci o neglijăm, vom rămâne curând fără ea.
*
Noua Pace a fost generată de trei forțe principale. În primul rând, schimbările tehnologice și în special dezvoltarea armelor nucleare au crescut foarte mult costurile unui război, mai ales între superputeri. Bomba atomică a transformat războiul dintre superputeri într-o acțiune nebunească de sinucidere colectivă, motiv pentru care superputerile nu s-au mai confruntat direct după Hiroshima și Nagasaki.
În al doilea rând, schimbările economice au redus foarte mult profiturile care se puteau obține de pe urma războiului. Bunurile economice esențiale erau cândva resursele materiale care puteau fi cucerite făcând uz de forță. Când Roma a înfrânt Cartagina în Războaiele Punice, s-a îmbogățit prădându-și rivalul învins, vânzându-i pe cartaginezi ca robi și confiscând minele de argint din Spania și grânarele din nordul Africii. În ultimele decenii, cunoștințele științifice, tehnice și organizaționale au devenit totuși în multe locuri cele mai importante bunuri economice. În Silicon Valley nu există mine de silicon. Companii de trilioane de dolari precum Microsoft și Google sunt clădite pe ceea ce au în cap inginerii și antreprenorii, nu pe ceea ce se află în solul de sub picioarele lor. Iar dacă e ușor să-ți însușești cu forța niște mine de argint, cunoașterea nu o poți dobândi astfel. Această realitate economică a condus la o scădere accentuată a profitabilității cuceririi.
Deși războaiele purtate pentru resurse materiale continuă să caracterizeze anumite părți ale lumii – precum Orientul Mijlociu –, economiile mari ale perioadei de după 1945 s-au dezvoltat fără cuceriri imperialiste. Germania, Japonia și Italia s-au ales cu armatele înfrânte și teritoriile reduse – dar după război economiile lor au crescut vertiginos. Miracolul economic chinez s-a realizat fără implicarea în vreun război major după 1979.
În timp ce scriam aceste rânduri, la început de noiembrie, soldații ruși jefuiau orașul ucrainean Herson, trimițând în Rusia camioane încărcate cu covoare și prăjitoare de pâine furate din casele ucrainenilor. Asta nu va îmbogăți Rusia și nici nu le va compensa rușilor costurile uriașe ale războiului. Dar, după cum dovedește invazia lui Putin în Ucraina, nu au fost suficiente doar schimbări tehnologice și economice pentru a genera Noua Pace. Unii lideri sunt atât de însetați de putere și atât de iresponsabili, încât ar putea porni un război chiar dacă, din punct de vedere economic, le va ruina țara și chiar dacă va împinge întreaga omenire către un Armageddon nuclear. Prin urmare, al treilea pilon esențial al Noii Păci este de natură culturală și instituțională.
Societățile umane au fost mult timp dominate de culturi militariste care priveau războiul ca fiind inevitabil, ba chiar dezirabil. Și aristocrații Romei, și cei ai Cartaginei credeau că gloria militară era realizarea supremă în viață și calea ideală către putere și bogății. Autori precum Virgiliu și Horațiu erau de aceeași părere, folosindu-și talentele pentru a închina ode armelor și războinicilor, proslăvind bătălii sângeroase și făcându-i nemuritori pe niște cuceritori brutali. În epoca Noii Păci, artiștii și-au folosit talentele pentru a demasca ororile războiului, în timp ce politicienii au căutat să-și lase amprenta inițiind reforme privind sistemul sanitar, nu jefuind orașe străine. Lideri din întreaga lume – influențați de teama de război nuclear, de schimbările intervenite în natura economiei și de noile tendințe culturale – și-au unit forțele pentru a edifica o ordine mondială funcțională care să permită țărilor să se dezvolte pașnic și să-i țină în frâu pe rarii partizani ai războiului.
Această ordine mondială are la bază idealuri liberale: că toți oamenii sunt îndreptățiți la aceleași libertăți fundamentale; că nici un grup de oameni nu este inerent superior tuturor celorlalți; și că toți oamenii împărtășesc experiențe, valori și interese fundamentale. Aceste idealuri i-au încurajat pe lideri să evite războiul și să coopereze pentru a proteja valorile noastre comune și a promova interesele noastre comune. Ordinea mondială liberală a legat credința în niște valori universale de funcționarea pașnică a instituțiilor globale.
Deși această ordine mondială nu era nici pe departe perfectă, ea le-a făcut oamenilor viața mai bună nu doar în vechile centre imperiale precum Marea Britanie și Statele Unite, ci și în multe alte părți ale lumii, din India până în Brazilia și din Polonia până în China. Țări de pe toate continentele au avut de câștigat de pe urma dezvoltării comerțului și investițiilor globale și aproape toate statele s-au bucurat de dividendul păcii. Nu doar Danemarca și Canada au putut aloca resurse pentru profesori în loc de tancuri – la fel au făcut și Nigeria și Indonezia.
Cine caută nod în papură ordinii mondiale globale ar trebui mai întâi să răspundă la o întrebare simplă: puteți, vă rog, să spuneți în ce deceniu a fost omenirea într-o formă mai bună decât în anii 2010? Ce deceniu reprezintă pentru dumneavoastră vremurile bune de altădată? Anii 1910, cu Primul Război Mondial, revoluția bolșevică, discriminarea rasială și imperiile europene care exploatau brutal mare parte a Africii și Asiei? Sau poate anii 1810, cu Războaiele Napoleoniene mai sângeroase ca oricând, țăranii ruși și chinezi îngenunchiați de stăpânii lor aristocrați, Compania Indiilor de Est impunându-și controlul asupra Indiei și sclavia încă legală în Statele Unite, în Brazilia și aproape în tot restul lumii? Ori poate visați la anii 1710, cu Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei, Războiul Nordului, războaiele pentru succesiunea la tronul Mogulilor și o treime din copii murind pretutindeni de malnutriție și de boli înainte de a ajunge la maturitate?
*
Noua Pace nu a apărut așa, ca prin minune, ci datorită faptului că oamenii au făcut alegeri mai bune și au edificat o ordine mondială funcțională. Din păcate, prea mulți au considerat-o de la sine înțeleasă. Poate or fi presupus că Noua Pace era garantată în principal de forțe tehnologice și economice și că era capabilă să supraviețuiască și fără cel de-al treilea pilon al său – ordinea mondială liberală. Așa încât această ordine a fost mai întâi neglijată și apoi atacată cu o ferocitate crescândă.
Atacul a început cu niște state-bandit precum Iranul și cu niște lideri bandiți precum Putin, dar, în sine, nu au fost suficient de puternice ca să pună capăt Noii Păci. Ceea ce a subminat cu adevărat ordinea mondială a fost că și țările care aveau cel mai mult de câștigat de pe urma ei (inclusiv China, India, Brazilia și Polonia), și cele care au edificat-o (în special Regatul Unit și Statele Unite) i-au întors spatele. Votarea Brexitului și alegerea lui Donald Trump în 2016 au fost simbolurile acestei întoarceri.
În general cei care contestă ordinea mondială globală nu au vrut război. Ei voiau doar să promoveze ceea ce înțelegeau a fi interesele țării lor, afirmând că fiecare stat național ar trebui să-și apere și să-și dezvolte identitatea și tradițiile sacre. Ce nu au explicat ei niciodată a fost cum aveau să coexiste toate aceste națiuni diferite în absența unor valori universale și a unor instituții mondiale. Opozanții ordinii mondiale nu ofereau nici o alternativă clară. Păreau să creadă că diferitele națiuni se vor înțelege ele cumva și că lumea va deveni o rețea de fortărețe înconjurate de ziduri, dar amiabile.
Fortărețele sunt însă rareori amiabile. Fiecare fortăreață națională vrea de obicei să aibă un teritoriu, o securitate și o prosperitate nițel mai mari decât vecinii săi, iar fără ajutorul valorilor universale și al instituțiilor mondiale, fortărețele rivale nu pot conveni asupra unor reguli comune. Modelul rețelei de fortărețe a fost rețeta dezastrului.
Iar dezastrul nu a întârziat să apară. Pandemia a demonstrat că în lipsa unei cooperări eficiente la nivel mondial omenirea nu se poate apăra de amenințări comune precum virusurile. Apoi, poate pentru că o fi observat cum a erodat covidul și mai mult solidaritatea globală, Putin a tras concluzia că poate să dea el lovitura de grație încălcând cel mai mare tabu al epocii Noii Păci. Putin a crezut că, dacă cucerește Ucraina și o înglobează în Rusia, unele țări vor rămâne cu gura căscată, nevenindu-le să creadă, și îl vor condamna – dar nimeni nu va lua nici o măsură concretă împotriva lui.
Argumentul că Putin a fost împins împotriva voinței lui să invadeze Ucraina pentru a preveni un atac din partea Occidentului este o absurditate propagandistică. Nu știu ce amenințare vagă din partea Occidentului nu este o scuză legitimă pentru a distruge o țară, a-i jefui orașele, a-i viola și a-i tortura cetățenii și a face zeci de milioane de bărbați, femei și copii să îndure suferințe colosale. Cine crede că Putin nu a avut încotro ar trebui să spună care țară se pregătea să invadeze Rusia în 2022. Credeți că armata germană se masa pentru a trece granița? Vă închipuiți poate că s-a sculat din morți Napoleon ca să mai conducă o dată La Grande Armée către Moscova, așa încât Putin a fost forțat să împiedice atacul iminent al francezilor? Și nu uitați că de fapt Putin a invadat prima dată Ucraina în 2014 – nu în 2022.
Putin pregătea invazia asta de mult. El nu a acceptat niciodată dezmembrarea Imperiului Rus și nu a considerat niciodată că Ucraina, Georgia sau oricare dintre republicile foste sovietice ar fi niște state independente legitime. În timp ce – cum spuneam mai sus – cheltuielile militare au fost în medie de aproximativ 6,5% din bugetele publice peste tot în lume și de 11% în Statele Unite, în Rusia au fost mult mai mari. Nu știm exact cu cât mai mari, pentru că e secret de stat. Însă se estimează că cifra s-ar situa pe la 20%, dar ar putea chiar să depășească 30%.
Dacă Putin câștigă acest pariu riscant, rezultatul va fi prăbușirea irevocabilă a ordinii mondiale și sfârșitul Noii Păci. Autocrații de pretutindeni vor înțelege că războaiele de cucerire sunt din nou posibile, iar democrațiile vor fi și ele forțate să se militarizeze pentru a se proteja. Am văzut deja că agresiunea Rusiei determină țări precum Germania să-și crească simțitor, peste noapte, bugetul pentru apărare, iar ţări precum Suedia să reinstituie recrutarea. Banii care ar trebui să ajungă la profesori, infirmiere și asistenți sociali vor fi alocați pentru tancuri, rachete și arme cibernetice. La 18 ani, tineri de pretutindeni își vor satisface serviciul militar obligatoriu. Întreaga lume va arăta ca Rusia – o țară cu o armată supradimensionată și spitale cu personal insuficient. Va începe o nouă eră a războiului, sărăciei și bolilor. Sau, dacă Putin va fi oprit și pedepsit, ordinea mondială nu va fi distrusă, ci consolidată de ceea ce a făcut el. Dacă cineva avea nevoie să i se reamintească, va redescoperi că așa ceva pur și simplu nu se face.
Care din aceste două scenarii se va concretiza? Din fericire pentru toată lumea, cu toate pregătirile sale militare, Putin a fost dezastruos de nepregătit pentru un lucru crucial: curajul poporului ucrainean. Ucrainenii i-au respins pe ruși într-o serie de victorii uluitoare în apropiere de Kiev, Harkov și Herson. Dar Putin refuză în continuare să-și recunoască greșeala, iar la înfrângeri reacționează cu o brutalitate și mai mare. Dacă a văzut că armata lui nu poate să-i biruie pe soldații ucraineni pe front, Putin încearcă acum să-i facă pe civilii ucraineni să moară de frig în casele lor. E imposibil de anticipat cum se va termina războiul – și care este soarta Noii Păci.
*
Istoria nu este niciodată deterministă. După sfârșitul Războiului Rece, mulți au crezut că pacea este inevitabilă și că ea va dăinui chiar dacă neglijăm ordinea mondială. După ce Rusia a invadat Ucraina, unii și-au schimbat părerea. Au zis că pacea a fost mereu doar o iluzie, că războiul este o forță a naturii imposibil de ținut în frâu și că oamenii nu au avut niciodată de ales decât între a fi pradă și a fi prădător.
Ambele poziții sunt greșite. Războiul și pacea sunt decizii, nu inevitabilități. Războaiele sunt făcute de oameni nu de vreo lege a naturii. Iar așa cum oamenii fac războaie, tot oamenii pot face și pace. Dar pentru a face pace nu se ia o decizie și gata. Este nevoie de un efort îndelungat menit să protejeze niște norme și valori universale și să construiască instituții bazate pe cooperare.
Reedificarea ordinii mondiale nu înseamnă întoarcerea la sistemul care s-a dezintegrat în anii 2010. O nouă ordine mondială, mai bună, ar trebui să atribuie roluri mai importante puterilor neoccidentale dispuse să fie incluse în ea. Ar trebui și să recunoască proeminența loialităților naționale. Ordinea mondială s-a dezintegrat în primul rând din cauza asaltului unor forțe populiste, care afirmau că loialitățile patriotice se bat cap în cap cu cooperarea la nivel mondial. Politicienii populiști predicau că, dacă ești patriot, trebuie să te opui instituțiilor globale și cooperării la nivel mondial. Dar nu există nici o contradicție inerentă între patriotism și globalism, pentru că patriotism nu înseamnă să-i urăști pe străini. Patriotism înseamnă să-ți iubești compatrioții. Iar în secolul XXI, dacă vrei să-ți protejezi compatrioții de război, de pandemie și de colapsul ecologic, cel mai bun mod de a face acest lucru este cooperând cu străinii.
Copyright Yuval Noah Harari 2022
