Interviu cu fotograful Alex Galmeanu: "Cele mai bune fotografii le-am facut cand omul a uitat de contextul fotografic"
Alex Galmeanu este fotograf si artist vizual, care a facut prima fotografie in 1992 si a inceput sa publice din 1994.
Pentru el, fotografia functioneaza ca un carlig si are capacitatea de a fi declansator de momente, de memorii depozitate atat de adanc incat nu le mai poti scoate altfel.
Esti foarte cunoscut in viata publica pentru fotografia de portret. Cum arata proiectale tale personale?
Alex Galmeanu: Tin un jurnal care e fotografiat de mine, chiar daca uneori fotografiez fotografiile altora pe care le public, dar ele sunt facute de mine. Tu esti suma placerilor, lucrurilor pe care le intelegi, asta te face sa fii cine esti. Daca mie imi place un lucru, chiar daca nu e facut de mine, devine o parte din mine, ma influenteaza. E foarte interesant sa scotocesc prin acest jurnal. Am luat decizia de a-l face prin septembrie 2012. Fotografia are capacitatea de a fi declansator de momente, de memorii depozitate atat de adanc incat nu le mai poti scoate altfel. Fotografia functioneaza ca un carlig. Initial jurnalul avea optiunea de share. Insa mi-am dat seama ca la un moment dat incepusem sa numar share-urile. Daca erau prea putine, imi puneam probleme.
Am realizat apoi ca eu pusesem acolo lucrurile mele personale si ca e irelevant daca cuiva ii place sau nu. Asa ca am renuntat la optiunea de share pentru ca devenise o chestie usor comerciala; incercam sa identific gusturile publicului si sa filtrez fotografiile postate in functie de cate share-uri va avea. Daca iei in calcul cui ii va placea, deja ai transformat fotografia in ceva comercial. Nu spun acest lucru cu rautate, dar, pana la urma, sunt momentele tale proprii pentru care nu poti da socoteala. Sunt ale tale.
Care e relatia ta cu “aleatoriul”?
A.G.: Incerc sa ma transform pe mine in fabricant de rame, de containere prin care sa umplu natura, sansa, norocul. Incerc sa nu iau foarte multe decizii pe parcursul unui proiect, ci mai degraba vreau sa vad cum functioneaza el. Tot in aceasta directie, mai am un proiect, un jurnal pe care il tin in studio. Este un jurnal inceput la 1 ianuarie 2013 si terminat pe 31 decembrie 2013 in cadrul caruia, in mod regulat, timp de 365 de zile am facut cate o fotografie la ora 5 dupa-amiaza. Intrebarea care banuiesc ca urmeaza este de ce ora 5. Ideea mi-a venit pe 2 ianuarie, dar imi doream un proiect la care sa lucrez un an intreg.
Pentru a atinge un an, am cautat prin fotografiile pe care le facusem cu o zi inainte, deci in ziua in care nu stiam ca voi face acest proiect. Am gasit o fotografie facuta la 16:59. Erau si alte fotografii facute la alte ore, dar am ales-o pe cea de la 16:59. Nu am ales eu ora 5, ci pur si simplu asa a fost. N-am rezervat ora aceea, a fost cum a fost. Am o pasiune pentru acest random, pentru intamplator. Nu cred ca proiectul reprezinta o radiografie a vietii mele, ci mai degraba a orei 5.
Au existat momente in care pur si simplu nu ai putut sa faci poza?
A.G.: Au fost si momente in care a trebuit sa fac fotografii in locuri nepermise, cum ar fi intr-o biserica, dar le-am facut. A fost o situatie cu adevarat stranie intr-o zi din august. Eram undeva in sudul Frantei, pe plaja si am intrat in apa fara sa ma uit la ceas. Cand ma pregateam sa ies din apa, l-am vazut pe unul din prietenii mei agitandu-se disperat pe mal. Striga „Iti suna telefonul! E ora 5!”. Am alergat repede pe plaja si am facut o fotografie. Am scos capul din apa cu jumatate de minut inainte de ora 5. Daca as fi ratat ziua aceea, ar fi trebuit sa o inlocuiesc in “intreg” cu o imagine neagra.
Cat de usor iti e sa vinzi proiecte personale? In functie de ce iti stabilesti preturile?
A.G.: In privinta preturilor, am incercat intotdeauna sa caut motivul pentru care oamenii cumpara acele proiecte. Daca acel client cauta sa le revanda, cum e cazul unui client din publicitate care cumpara un proiect de-al meu pentru a-l revinde clientului sau, e o situatie clara de schimb comercial pe care pot sa o cuantific. Pot sa-mi aproximez timpul petrecut facand proiectul, resursele pe care le-am consumat si pot sa adaug un minim profit. Am avut si cazuri in care am vazut oameni extrem de incantati, de obicei persoane private, incat le-am oferit cadou. Acest lucru nu se intampla foarte des. Nu inseamna ca daca iti place o fotografie, o vei si primi. O anumita energie in persoana care imi priveste fotografia poate compensa pentru orice suma as primi.
Ce anume crezi ca da valoare unui produs artistic?
A.G.: E o discutie foarte lunga aici. Spre exemplu, din momentul in care un artist este luat in vizor pe piata artistica, el ajunge, intr-un fel sau altul, sa fie valorizat de catre un departament de marketing mai putin vizibil. Galeriile de arta asta fac: iau un om care nu a fost adus in atentia publicului si il cresc, ii creeaza un intreg context de marketing. Indiferent despre ce valori e vorba, e ceva pur contextual, nu-i nimic real. Insa poate cel mai important lucru este ca in contextul valorii intra dorinta celui care-si doreste acest lucru. Cu cat sunt mai multi care-si doresc, cu cat isi doresc mai aprig un lucru, cu atat el devine mai valoros. Cu cat resursa acelui lucru e mai limitata, cu atat el e mai pretuit.
Principala conditie este insa sa-si doreasca cineva. Uneori aceasta dorinta sau nevoie este creata de catre departamentele de publicitate sau marketing; asa functioneaza aceasta lume. O sa-ti dau un exemplu care sa fie pe intelesul tuturor, Mona Lisa. Exista foarte multe legende in legatura cu ea. Valoarea ei in momentul de fata este inestimabila, este imposibil de calculat deoarece componenta emotionala este atat de puternica, simbolul ei este atat de puternic incat nu se poate cuantifica. La nivel foarte pragmatic insa, tu de fapt platesti o bucata de panza cu niste vopsea pe ea. Acesta este obiectul in esenta. Restul este o valoare adaugata de societate, de modul in care ne ducem existenta.
Pentru cineva care nu stie nimic de Mona Lisa, care nu are aceasta reprezentare a istoriei si a mitului din jurul ei, ar exista probabil o emotie de natura estetica, s-ar naste o valoare care nu poate fi cuantificata financiar…
A.G.: Automat are o valoare emotionala. Ea este cuantificata financiar ulterior. Atunci cand aceasta persoana care nu are niste aplicari artistice foarte intense, ajunge in fata unui obiect de arta, este impresionata de el, are o vibratie anume. Niciodata, insa, absolut niciodata nu inseamna ca obiectul acela contine ceva de genul asta. Toata vibratia, si acesta este secretul, se afla in interiorul tau, al privitorului.
Cat de important este pentru tine ca subiectii tai sa fie relaxati, sa aiba incredere in tine atunci cand ii fotografiezi?
A.G.: Cele mai bune fotografii pe care eu le-am facut sunt cele in care omul respectiv a uitat de contextul fotografic. Cu exceptia echipamentelor care sunt vizibile si prezente, o sedinta foto se desfasoara pe criterii cat se poate de umane. Vorbim, relationam si exista o anumita energie, doar ca, uneori, aparatul de fotografiat este un filtru incomod atat pentru subiect, cat si pentru fotograf. Mi-ar fi mult mai simplu sa fac fotografii absolut geniale, daca nu ar trebui sa am un aparat de fotografiat. Sunt foarte multe momente interesante pe care mi-as dori sa le pot inregistra, insa mi-am dat seama ca in momentul in care as duce aparatul de fotografiat la ochi, legatura aceea s-ar intrerupe.
Sa fiu sincer, asta e un soi de discurs pe care il am la inceputul fiecarei sedinte foto, iar atunci cand observi situatia asta si incerci sa o explici, devine mult mai usor de manageriat. Incerc sa le explic celor pe care ii fotografiez, faptul ca mai exista un al treilea personaj in incapere pe care ar trebui, ori sa ni-l facem prieten, ori sa il ignoram, sa il facem sa devina transparent, sa considerem ca nu exista. Insa portretele, fotografiile bune se construiesc din ambele sensuri, si al fotografului si al subiectului.
