Pericolul microplasticului care se poate așeza în creier începe cu o simplă răsucire a unui dop
Rămân în aer. Le respirăm. Sau le ingerăm odată cu mâncarea ori cu apa. Dar și noi suntem bio-filtre performante. Însă microplasticele, mai mici de 100 de micrometri intră în sânge. Și, de aici, în toate celulele.
Orice bucată de plastic, văzută de soare, va intra în contact cu ultravioletele. Așa se desprind cel mai ușor microfragmente, purtate apoi de aer. Suntem înconjurați de particule infime de plastic, foarte periculoase, numite microplastice.
În acest moment, sunt interzise microplasticele în produsele farmaceutice, dar și în produsele cosmetice. Până în 2035, Uniunea Europeană va impune limită maximă de microplastice în apa potabilă. Pe de altă parte, tot Uniunea Europeană ne-a impus să folosim ambalaje bio-degradabile, să protejăm astfel mediul. Se degradează când ajung pe sol. Dar produc, simultan, microplastic.
În studiile experimentale, nanoplasticele din polistiren, cele mai mici microplastice, compromit bariera hemato-encefalică, adică pot pătrunde în creier. Ne explică profesorul de la catedra de Mediu a Facultății de inginerie chimică și biotehnologii cum producem zilnic microplastice.
Prof. univ. dr Simina Ștefan, Facultatea de inginerie chimică și biotehnologii: „Când bem o băutură, desprindem dopul, prin frecare se desprind microparticule micro -adică de 10 la minus 6 – și ducem la gură și le ingerăm”.
Microplasticele pleacă și în aer. Le preiau plantele. Și animalele. Mâncarea noastră devine sursă de plastic. Microplasticele mai mari de 100 de micrometri sunt eliminate. Nasul elimină cel mai multe. De asemenea, intestinul le elimină. Cele mai mici de 100 de micrometri, depăşesc însă membranele umane. Și ajung în sânge.
Prof. univ. dr Simina Ștefan, Facultatea de inginerie chimică și biotehnologii: „Aceste microplastice ajung în sânge, sunt transportate în ţesuturile adipoase, care reprezintă depozite pe termen lung a substanțelor pentru care organismul nu are hărți metabolice”.
Adică nu știe cum să procedeze cu ele. Și le depozitează unde depozitează și grăsimea corporală.
Ca să înţelegem mai bine mecanismul, facem un mic experiment: luăm trei coloranți de laborator și îi punem în contact cu sticlele de plastic. Aceștia au stat în PET timp de 4 ani.
„Vedeți, aceste colorații sunt microplastice, care s-au rupt de pe suprafața ambalajului, timp de câțiva ani cât au fost în contact. Este un contact mare, de ani, dar e important să vedem ce se întâmplă în ani pentru ca noi acumulăm aceste microplastice” explică specialistul.
Ce putem noi să facem? Să folosim cât mai puține recipiente din plastic. Și foarte important - să nu le lăsăm aruncate în bătaia soarelui.