Cum obținem o relație strânsă cu copiii noștri. Ce spun psihologii

Stimulează partea rațională a creierului copiilor și îi face să își dea singuri rezolvarea.

Bucurie, tristețe, furie, frica - până la vârsta de doi ani, copilul trebuie să fie învățat să recunoască emoțiile primare. Ulterior, are nevoie să audă de la părintele lui: „Cum te simti?”, dar înainte de orice întrebare mângâiați-l. Atingerea îi transmite creierului semnale de liniștire.

Gaspar Gyorgi, psiholog clinician: „Studiile ne arată că acei oameni care pot să eticheteze până la 30 de emoții, în situații dificile de viață, fac față foarte bine. Când pui în cuvinte ce se întâmplă în creierul tău, mintea se liniștește automat.”

Se liniștește și copilul simte, automat, părintele de partea lui. Apoi adresați-i întrebări deschise. Cum a fost, cum crezi că se rezolva, cum vezi tu situația? Maria Corina Bacalearos, psiholog: „Punându-i copilului întrebări, îi ascult răspunsul și nu mă grăbesc să-l corectez. Îi validez răspunsul, îmi arăt interesul practic, în interacțiunea acesta este evident interesul. Își trăiește valoarea și sentimentul de putere și am încheiat cu o întrebare sau îl întreb pe copil care motivul pentru care trebuie să îmi cer scuze. Și avem surpriza, el știe foarte bine.” 80% din educație de face prin imitarea părintelui sau prin imitarea profesorului. Doar 20% prin indicații sau prin sfaturi. Lăsați copilul liber să pună întrebări. Imitându-vă chiar, până când crește și se va gândi singur „Oare de ce mă plâng?” și în fața unui moment dificil să se întrebe: „Acum ce pot să fac?”

Citește și

Doctor de bine | Ce se întâmplă în mintea adolescenților când vine vorba de mâncarea bogată în grăsimi

Judecata reflexivă îi vă permite să simtă că poate găsi rezolvarea. „Eu pot!”, din nou, un serios impuls de încredere. „Nu-mi da sfaturi!” E cel mai deștept îndemn, deși cuvântul îndemn e greșit prin el însuși, în fragila relație părinte-copil, dar multe generații au trăit cu părinți atotștiutori și moralizatori, înzestrați cu pedepse și sfaturi. Aceste generații, în fața unui psiholog, descriu aceeași situație.

Încrederea se construiește în familie. Un copil fără încredere în propria persoană este exprimarea eșecului părinților.