Autoritatile, partase cu afaceristii. Rezultatul: evaziune fiscala de DOUA MILIARDE EURO pe an

Daca da spaga, cu greu prinde o taraba. I se impune sa vanda recolta la preturi mari, ca sa nu strice piata. In cele din urma ajunge sa-si dea marfa tarabagiilor de meserie, pe nimic.

Puchenii Mari, Prahova. Pe o zapuseala greu de suportat domnul Mihai culege castravetii la care a trudit 3 luni de zile. Il ajuta cateva rude. Astazi a strans mai bine de 20 de saci. Rand pe rand ii cara cu roaba din fundul gradinii la masina.

Domnul Mihai e fermier. Face treaba asta de inceputul anilor 90. Are experienta in domeniu dar recunoaste ca nu-i merge bine. Tot ce produce vinde la intermediari. E convins ca daca ar vinde direct in piata ar iesi in castig. Si uite asa ramane la mana intermediarilor dar cu gandul la taraba din piata.

De altfel, daca il asculti, fermierul recunoaste ca isi doreste si nu prea taraba in piata. Cineva ar trebui sa stea acolo tot timpul. In plus, marfa s-ar vinde cu taraita. Ori asta nu-i convine. Pana una alta incarca masina cu saci si o porneste catre piata de gros din localitate. Pentru castravete incepe un drum lung cu multe popasuri si mai multi proprietari.

De cum patrunde in piata e inconjurat imediat de samsarii de legume, veniti cu dubele de la Bucuresti. Pretul de pronire: 70 de bani kilogramul la castraveti. Intermediarii il curteaza rand pe rand. Piata e plina, multi producatori stau la masini inca de dimineata. Piata din capul satului e cea mai proasta forma de organizare. Daca s-ar asocia, daca ar colabara in vreun fel, ar putea sa-si apere interesele si munca mai bine. N-o fac.

Si aceeasi forma de organizare, paguboasa pentru producator gasesti oriunde te-ai duce in tara. O piata de gros din Bucuresti. Locul in care producatorii isi intalnesc clientii: baietii destepti care nu dau cu sapa dar au taraba in piata.

Matca, judetul Galati, vara trecuta, in plin sezon, aceeasi poveste. In loc sa gaseasca o forma de organizare, taranii prefera sa stea in piata din capatul satului, fiecare cu marfa in caruta, pe cont propriu.

Pretul a scazut atat de mult incat 10 kilograme de varza valoreaza cat o cafea. Un leu. Taranii se lasa la mana intermediarilor. Nu si nea Tasica. Duce cu duba marfa la Bacau. Acolo o da tot la intermediari. Nu-si permite sa stea cu ea la piata.

Ne intoarcem in piata de la marginea satului Puchenii Mari. Domnul Mihai vrea 1 leu pe kilogramul de castraveti. Inacceptabil pentru intermediari. Mai lasa la pret. Dupa lungi negocieri, unul dintre intermediari ia toata marfa. Cu 90 de bani kilogramul.

Intermediarul duce marfa nu la taraba ci intr-o alta piata de gros, in Bucuresti. E o veriga intre producator si pietar, aparuta ca o necesitate. Taranul prefera sa-si dea marfa in sat. Un drum la oras i-ar scoate din buzunar bani pentru benzina si plus ar pierde timp pe drum si la piata. Asa ca prefera sa-si dea marfa engros, la preturi derizorii unor intermediari. Asta uneori il infurie. O afacere din care taranul pierde sigur, dar e multumit.

Pe 8 sute de kilograme a luat 720 de lei. Marfa porneste catre piata rahova. Odata intrati in Bucuresti intermediarul nostru incearca sa ne ameteasca pe strazile Capitalei si ajungem in cele din urma in piata Obor. Omul nu mai vrea sa fie filmat cand isi livreaza marfa.

Trecut prin mai multe maini castravetele isi tripleaza pretul. Pleaca de la producator cu un pret cuprins intre 60 si 90 de bani. Este preluat de un intermediar care isi adauga si el 30-40 de bani la kilogram. Intermediarul nu ajunge intodeauna la taraba ci intr-o alta piata de gross. De unde alt intermediar preia marfa. Mai pune si el 20 de bani si in cel urma piatarul stabileste pretul final. Si aceasta este schema pentru toate produsele din piata. Unele ajung sa coste si de 10 ori mai mult decat pretul la care au fost produse.

O schema generata si reglata in timp de piata. Producatorul prefera sa scape repede de marfa si nu are produse pentru a rezista la taraba tot anul. De aceasta neputinta a profitat intermediarul. A aparut pentru a umple golul dintre producator si consumator. Problema este ca intermediarii isi pun adaos si ridica pretul. Cel care pierde este cumparatorul nevoi sa cumpere marfa la un pret umflat. Pierde si statul. Pentru ca pe toata acesta filiera, de la producator pana la cumparator putini sunt cei care platesc o taxa.

Piata Progresului, din sectorul 4. Primaria trimite in piata o echipa sa veririce certificatele de producator. Seful Directiei Inspectie-Control pune intrebari unui negustor.

O scena emblematica pentru pietele din Capitala care vorbeste despre eficienta verificarilor facute in fieful tarabagiilor. Se intampla in toamna lui 2010. In partea dreapta este un pietar care are certificat de producator, conforma caruia este cultivator de brocolli. In stanga, este controlorul primariei, care pretinde ca vrea sa ii demaste pe falsii producatori. Intre ei, studiaza intens discutiile seful Pietelor la acea vreme - Stefan Florescu, ulterior si candidat la primaria sectorului 6. Langa el este administratorul Pietei Progresului. Ambii sunt oamenii primariei, ca si echipa de control. Par nedumeriti si oarecum mirati ca in piata lor se petrec astfel de nereguli.

Acum, in 2012 Piata Progresului este inchisa, pentru modernizare. Toate locurile sunt insa deja ocupate, cu mult inainte de marea inaugurare. Tarabagii au acaparat tot. In pietele noastre cu greu mai gasesti picior de taran autentic. Si cu toate acestea, toti pietarii au acte ca sunt producatori de legume si fructe.

Oameni care in teorie nu au nimic de a face cu agricultura au luat locul taranilor in piete. Cultivatorul roman se vaita ca nu mai are loc la taraba.

Adevarul este la mijloc. Producatorii autentici isi doresc si nu prea taraba in piata. Ei au marfa multa, iar la taraba ar trebui sa o dea cu taraita si sa piarda mult timp. Multi prefera sa scape repede de toata marfa. Pretul este insa unul mic. In teorie, oricine vrea poate sa devina producator si pietar cu acte in regula. In primul rand, poti sa vinzi in piata daca ai o firma sau faci dovada cu certificat ca esti producator.

Comuna Jilava. Obtinem usor un certificat chiar de la un angajat al primariei. Pentru 300 de lei, omul ne ajuta cu intocmirea hartiilor de la Registrul Agricol, ca si cum am fi cultivat pe pamantul lui. In primarie, emiterea de certificate e o practica la care sunt partasi mai multi angajati. Cu certificatul de producator in mana ajungem in piata.

Piata Gorjului. Gasim o masa libera, e drept intr-o zona pe unde nu prea trec clienti. Taraba 275 era promisa cuiva, care insa nu s-a mai prezentat. Cine ocupa acest loc sa nu se astepte insa la vanzari spectaculoase intr-un timp scurt. Confirma chiriasii din vecinatate. Omul are dreptate - am mers si la Piata Veteranilor, unde e bataie mare pe tarabele din centrul pietei. Locurile sunt date din ianuarie. Gasim insa si piete unde nu mai exista tarabe libere nici macar in zone marginase.

La piata Minis locurile sunt lasate de vanzatori din tata-n fiu. La Minis nu e loc si pentru ca tarabele sunt ocupate de unii angajati din administratia pietei. Femeia care incaseaza chiriile lucreaza o zi pentru sefii pietei, alta sta si vinde la o taraba centrala. Ne oprim si la Piata Delfinului. Unde administratorul ne-a mirosit ca nu suntem producatori, dar ne recomanda sa pretindem ca suntem, in eventualitatea unui control.

In piata primesti recomandari despre cum sa te imbraci si ce sa spui. Daca vine inspectia primariei, administratorii pietelor nu stiu nimic despre chiriasii lor.

La fel de adevarat este ca administratorii pietei au interesul ca tarabele sa fie ocupate si vara si iarna. Pietarii cumpara in sezon de la producatori si iar in extrasezon din depozitele de gros, marfa adusa din import. Indiferent de unde o ia isi pune un adaos gras.

Negustorii vand fara factura, cultivatorii nostri se lamenteaza ca nu au acces in piete, dar raman dezbinati si se multumesc sa vand marfa ieftin. Un tablou in care legumele si fructele trec pe la cel putin 2 intermediari pana ajung pe mesele romanilor.

Piata s-a schimbat in Romania iar jocul e facut de importatori si tarabagii. Pentru ei nu conteaza cine produce marfa sau cat e de buna si sanatoasa. Ii intereseaza doar profitul. Si le merge. Infiinteaza firme paravan-fantoma, aduc mii de tiruri cu marfa si alimenteaza piata. Evaziunea fiscala se ridica la 2 miliarde de euro pe an. Sunt bani la negru, pe care statul ii pierde.

Lucrul asta n-ar posibil daca autoritatile nu ar fi partase cu afaceristii. Din toate aceasta schema complicata taranul a disparut demult, iar romanul e nevoit sa cumpere de la taraba si sa puna pe masa marfa scumpa si fara nici un gust.