Strigătul de ajutor al unui tânăr grav bolnav: ”Sunt sătul că cei care ne conduc nu ne ascultă”
Ionuț Anghel, din Mărășești, este legat permanent de un aparat de oxigen și spune că boala lui ”se înrăutățește treptat, dar sigur”.
”Sunt sătul de faptul că cei care ne conduc nu ne ascultă, nu ne ajută cu nimic...”, spune acesta în postarea sa.
”Asist în ultima perioadă cu stupefacţie la ce se afla despre "afacerea ANT". Oare aceşti oameni care s-au învârtit acolo şi au gestionat totul ca pe o afacere n-au frică de Dumnezeu? Nu ştiu că în această lume, totul se plăteşte? Nu s-au gândit oare că sunt copiii, părinţi sau bunici care aşteaptă cu înfrigurare să le sune telefonul în speranţa găsirii unui donator compatibil care le va salva viaţa?”, mai spune Ionuț.
”După moartea lui Calin Farcaş, lucrurile păreau că încep să se mişte până la începutul acestui an când parcă totul s-a sistat. Eu nu vreau să fiu un nou caz cum a fost Călin, chiar e nevoie să murim rând pe rând ca transplantul pulmonar să fie o normalitate şi în ţara noastră? Nu sunt donatori? Atunci de ce nu se semnează un acord cu Eurotransplantul? Mă aude şi pe mine cineva? Mi se îngăduie şi mie să mai sper că într-o bună zi îmi va suna telefonul chemându-mă la transplantul ce-mi va prelungi viaţa?”, încheie tânărul.
Postarea integrală a lui Ionuț Anghel:
Bolnav de plămâni într-un sistem mai bolnav decât mine!
Am decis să-mi expun frustrările şi nu, nu este din cauză că sunt sătul de faptul că sunt legat permanent de un aparat de oxigen sau o butelie, zi şi noapte. Sunt sătul de faptul că în ultimul an, am făcut o sumedenie de analize, ba chiar şi recuperări. Nu am ce zice decât că am tot respectul pentru domnii doctori, dumnealor nu cred că au nicio vină.
Sunt sătul de faptul că cei care ne conduc nu ne ascultă, nu ne ajută cu nimic...
Boala mea se înrăutăţeşte, treptat şi sigur. Timpul nu mă pune pe ,,pauză" ... nu aşteaptă şi nu iartă pe nimeni.
Asist în ultima perioadă cu stupefacţie la ce se afla despre "afacerea ANT". Oare aceşti oameni care s-au învârtit acolo şi au gestionat totul ca pe o afacere n-au frică de Dumnezeu? Nu ştiu că în această lume, totul se plăteşte? Nu s-au gândit oare că sunt copiii, părinţi sau bunici care aşteaptă cu înfrigurare să le sune telefonul în speranţa găsirii unui donator compatibil care le va salva viaţa?
Voi realizaţi prin ce trecem noi când vedem un apel de la un număr ce nu-l cunoaştem? Amalgamul de sentimente care ne încearcă?
În ultimele 4 luni am avut exact 10 zile în care nu am luat antibiotice. Mi s-a zis clar că până nu fac transplantul pulmonar, tot o să mă chinui astfel deoarece focarul de infecţie se afla în plămâni. Stau şi mă întreb cât o să mă mai ajute ficatul şi restul organelor! O să mai facă faţă? Cât timp? O să ajung să am nevoie şi de un transplant hepatic? Se va termina vreodată sau pur şi simplu se aşteaptă ca noi să murim!?
Cu speranţă caut noutăţi despre transplantul pulmonar de la noi din ţară (pentru că în afară nu ne primesc) dar cu dezamăgire şi tristeţe nu găsesc nimic!
Ce se întâmplă? S-a sistat programul de transplant pulmonar? Ni se cere răbdare! Când ceasul ticăie şi ştii că deadline-ul nu pare a fi prea departe realizezi că răbdarea este sinonim cu gândurile pentru veşnicie ...
În ianurie mi s-a spus că sufăr şi de deficienţă de imunoglobulina şi că trebuie să fac cure cu aceasta din urmă însă nu reprezintă un impediment pentru transplantul pulmonar. Fapt pentru care nu mi se recomandă urmărea tratamentelor în spitale deoarece eu sunt ca un burete care agata toate infecţiile. Astfel eu trebuie să-mi achiziţionez medicaţia pentru a mă trata acasă, pentru a nu-mi pune viaţa în pericol şi a nu lua alţi germeni, bacterii, etc pentru a-mi periclita şansele la transplant. Ultima cură de antibiotic a fost de Tazocin 4,5 g/6 ore timp de 14 zile după care urmează să schimb antibioticul în funcţie de antibiograma. (Un tratament de 14 zile cu Tazocin de 4,5 g costă 1280 de lei, tratament ce trebuie achiziţionat şi nu numai Tazocinul).
Majoritatea companionilor de suferinţă cu care am stat în spital tot pentru probleme pulmonare, au murit! Am aflat că oameni care erau mult mai bine fizic decât mine s-au stins mult mai rapid sperând să aibă o şansă la transplant oriunde, ca şi mine. Încă încerc să-mi alimentez speranţa că se va întâmpla ceva. După moartea lui Calin Fărcaş, lucrurile păreau că încep să se mişte până la începutul acestui an când parcă totul s-a sistat. Eu nu vreau să fiu un nou caz cum a fost Calin, chiar e nevoie să murim rând pe rând ca transplantul pulmonar să fie o normalitate şi în ţara noastră?
Nu sunt donatori? Atunci de ce nu se semnează un acord cu Eurotransplantul?
Mă aude şi pe mine cineva? Mi se îngăduie şi mie să mai sper că într-o bună zi îmi va suna telefonul chemându-mă la transplantul ce-mi va prelungi viaţa?