Singuri pe pământ sau cu ajutorul celor din cer? Durere și vindecare? Răspunsurile medicului psihiatru Cozmin Mihai

Iată textul integral: 

Mă întreb mereu dacă aici pe pământ suntem singuri pe lume sau dacă avem ajutorul celor care nu mai sunt printre noi... M-a chinuit mult acest gând...dacă cei pe care i-am iubit nespus și cei ce ne-au fost dragi veghează să ne fie bine pe pământul muritorilor de rând.

,,O energie, o vibrație care te ajută uneori să treci peste anumite probleme”- îmi spune cineva despre legătura neîntreruptă cu unul dintre părinții plecați dincolo.

,,Tot timpul am senzația că este cineva care mă veghează, mă ajută, îmi apare în vis și clar este o relație care nu se oprește aici în viața de pe pământ. Tot timpul apare o situație dificilă în viață și deodată primești un ajutor” – îmi relatează altcineva despre relația continuată în altă secțiune de timp. Vi se pare relativ? Vi se pare că este un placebo cu inducție spiritual religioasă? ,,Feeling-ul îți spune altceva, că nu este doar din experiența ta, că este din altă parte”. Și cred că cei care au pierdut o ființă iubită înțeleg că este mai mult decât un simplu crez că ești ajutat...

Citește și

Sărăcia și nefericirea românilor - blestem și acceptare? Ce spune doctorul Cozmin Mihai, psihiatru

,,Aceștia nu intervin peste liberul arbitru. Îți oferă ajutorul doar dacă tu îl ceri” – este părerea unei alte persoane despre când și cu ce te pot ajuta cei aflați dincolo de această dimensiune. Așadar dacă avem încrederea că ei ne pot ajuta și decidem să ne rugăm pentru asta, atunci totul se poate transforma într-o realitate duală; aici și acolo.

Forța cu care ești ghidat de multe ori în situații pe care le considerai la limită, drumul lin și plin de forță te pun pe gânduri și totodată îți dau speranța că nu ești singur.

Luna decembrie, o perioadă cu multă agitație și multă încărcătură emoțională. Un sfârșit de an agitat pentru majoritatea dintre noi, un bilanț al tuturor celor întâmplate peste an. Cu bune și cu rele, înainte de perioada Sărbătorilor, este o perioadă de acceptare mai mult sau mai puțin liniștită a celor trăite.

Pentru cei aflați în convalescența suferințelor după pierderea celor dragi este cel mai greu. Apropierea de Sărbători și bilanțul acesta de peste an este dureros. Ne-am fi dorit să fie printre noi cei ce nu mai sunt, să contopească aceste rupturi sufletești care parcă nu își mai găsesc vindecarea. Unii dintre cei care s-au desprins dintre noi au fost atât de buni și atât de mult i-am iubit încât dorul de ei ne macină sufletele și gândurile. Ne mai alină doar gândurile că ne sunt alături de undeva de sus...

Cineva îmi povestește: ,,la final de an îmi vine în minte același gând de opt ani încoace și anume că este încă un Crăciun fără tata…Obișnuia să fie o Sărbătoare minunată, Sărbătoarea numarându-se printre singurele dăți când îmi vedeam familia împreună. După ce tata a plecat fizic, totul a devenit anost, fără sens, și as putea spune chiar că mă raportam la Crăciun cu un soi de furie pentru că el nu mai era acolo. Doar detașându-mă de furie, de indignare și de sentimentul de nedreptățire, am realizat că el îmi este mereu alături, că îi simt prezența atunci când viața mă trântește, dar mai mult decât atât, că pot realiza orice doar punându-i în practică principiile după care s-a ghidat. După moartea lui mă simțeam ca un acrobat care merge pe frânghie, fără un braț, negăsindu-și echilibrul. Acum simt că pot merge pe o frânghie și mai subțire, doar pentru că mă ghidez după dragostea, siguranța și încrederea pe care mi le-a acordat în timpul vieții lui”.

Pierderea unei persoane dragi îți provoacă o revoltă din durerea resimțită. Te întrebi de ce tocmai mie? De ce acum? Și drumul începe să se lumineze atunci când readuci iertarea și împăcarea în sufletul și în viața ta.

Acestea sunt cele care ne produc suferință. Memoria celor dragi pe care i-am pierdut ne bântuie gândurile. Cât câștig și câtă pierdere totodată cu toate satisfacțiile din viață fără a ne putea bucura împreună cu cei ce nu mai sunt printre noi.

Plângem de bucurie și cu aceleași lacrimi plângem la amintirea celor dispăruți.

Pierderea părinților este asemenea pierderii sensului vieții, îmi spunea mama. Îți clatină tot echilibrul vieții bulversându-te emoțional iar asta o pot simți doar cei care au trecut prin aceste evenimente sfâșietoare. Dar pierderea copilului? Este considerată cea mai mare durere pe care o poate simți un om.

Și se întâmplă tot mai des, auzim zilnic astfel de cazuri. Cum te mai poți reface după astfel de suferință? Poate doar carapacea care își poate relua activitatea socială se mai poate reconstrui dar sufletul? Medicamente, psihoterapie, timp așternut și totuși nu este de ajuns. Pentru că atunci când îți moare un părinte, pierzi trecutul cu toate amintirile ce te-au legat de acea persoana dar atunci când îți moare un copil, pierzi viitorul cu tot ce însemnau planurile tale împreună cu cel ce ți-l doreai urmaș.

Amintirile sunt uneori atât de vii încât te rup de realitatea pe care ai reușit să pui doar un pansament. Și totuși există modalități de copying la aceste situații nefaste de viață prin a vedea dincolo de această dimensiune. Așa cum spunea Wayne Dyer: ,,dacă trăiești permanent cu perspectiva infinitului vie în inima ta, vei renunța la ideea că singura ta identitate este corpul fizic, în care te miști de la naștere până la moarte”.

O terapie cu noi înșine zi de zi, cu dor, suferință și multe încercări. Primul an reprezintă culmea suferințelor și acomodarea fără cel ce ți-a fost alături. Un zbucium continuu, amintiri, vise și o rememorare plină de durere a tuturor evenimentelor trăite cu ființa pierdută.

Noi oamenii avem nevoie de timp pentru a putea uita și a ne vindeca sufletește. Parte din noi, sufletul, această componentă energetică vitală de doar ,,21 de grame” înmagazineză tot filmul vieții cu amintiri și trăiri sufletești. Poate și de aceea ne ia atât de mult timp refacerea lui. Această creație care ne însoțește pe parcursul vieții este atât de complexă încât destabilizarea necesită o lungă perioadă de refacere.

Împlinirea unui an reprezintă ,,o piatră luată de pe suflet” care îți readuce încetul cu încetul de la o zi la alta liniștea și încrederea că va mai fi bine.

În psihiatrie există și diagnostice care includ aceste stări dureroase. Reacția la doliu sau tulburarea de adaptare reprezintă episoadele triste după decesele celor dragi sau chiar după perioade mai lungi fără o acomodare suficientă la o viață liniștită. Dispoziția tristă, bulversarea și instabilitatea emoțională, insomniile și incapacitatea de a mai funcționa la parametrii normali o perioadă mai lungă de timp, reprezintă simptomatologia pe care o poate dizolva un tratament psihiatric. Nu toți cei afectați își pot găsi forța de a izubuti peste toate evenimente traumatizante. Și dacă suferința se întinde pe o perioadă mai lungă de timp, atunci un ajutor psihiatric este necesar. Psihiatria prin însăși explicația etimologică (psyche-suflet și iatrein-vindecare) reprezintă vindecarea sufletului.

,,Înțelepciunea înseamnă să știi că nu ești nimic, Dragostea înseamnă să știi că ești totul, și între acestea două mi se scurge viața” (Nisargadatta Maharaj)

În amintirea celor ce nu mai sunt printre noi...Cu nostalgia și speranța că îi vom mai reîntâlni cândva...

Dr. Cozmin Mihai Medic psihiatru 22.XII. 2021