Educația din România, într-o stare deplorabilă. Situația la 30 de ani după Revoluție
Your browser doesn't support HTML5 video.
Galerie foto
Numărul elevilor din bănci a scăzut aproape la jumătate față de anii comunismului, când școala nu era opțională, ci obligatorie.
Copiii învățau din manualele care începeau cu poza conducătorului iubit, iar unii profesori foloseau și corecțiile fizice. La absolvirea liceului, tinerii știau o meserie, iar după facultate, primeau repartiție pentru slujbă în funcție de notele obținute.
Aproape cinci milioane de vlăstare ale ţării stăteau cuminţi în bănci în ultimii ani ai comunismului. De deasupra catedrei şi din abecedare zâmbea conducătorul iubit, Nicolae Ceauşescu.
Înregimentaţi într-un sistem de învăţământ rigid, dar performant, producând absolvenţi cu cultură generală. Pionieri sau utecişti, elevii erau viitoarele cadre de partid, iar disciplina se învăţa şi în şcoală.
Meseria de profesor era respectată şi bine plătită. Învăţământul era însă rigid, bazat pe memorare, fără să fie învăţaţi să aibă gândire critică.
După opt clase, copiii dădeau examenul de treaptă, iar la finalul clasei a X-a încă o examenire îi departaja. Cine nu o lua, ajungea la profesională.
Îmbrăcaţi în uniforme cu matricole pe braţ, elevii care absolveau intrau în câmpul muncii. Meseriile învăţate în liceu le erau traseu, iar angajaţii erau buni profesionişti. La facultate erau admiși puţini din cauza locurilor reduse, iar la final primeau repartiţii în funcţie de note.
La oraş rămâneau elitele, restul ocupau posturile de la ţară.
Să fii membru de partid nu era obligatoriu, dar esenţial totuşi în carieră.
Şcoala nu era o opţiune, ci o obligaţie, iar severitatea, cuvânt de ordine. Corecţiile fizice făceau din elevul român unul model, obedient. Cuminte.
Toată acesta construcţie bazată pe reguli clare s-a dărâmat în 1989, iar românii şi-au luat libertatea de a privi şcoala ca pe o opţiune.
Adio uniforme, reguli, examene de treaptă, bun venit în noul învăţământ plin de greşeli, incertitudini, lecţii neînvăţate şi, mai ales, lipsa de viziune. De 30 ani tot încearcă o mărire de notă şi... tot corigent rămâne.
În 1997 are loc prima reformă. Ministrul învăţământului de atunci, Andrei Marga, anunţa că schimbă tot.
Examene, programă, directori, inspectori, structura anului şcolar. Şi ceea ce se dorea o intenţie bună s-a transformat într-un lung şir de neajunsuri, pentru că sistemul nu era pregătit să înveţe lecţia schimbării.
Un an mai târziu, notele sunt înlocuite cu calificative în ciclul primar, iar bacalaureatul se susţine din şase probe. A fost pentru prima dată când n-au mai promovat 99% dintre elevi, ci doar 70 de procente.
Acesta este momentul în care mulţi aleg să plece din sistem. Unii părăsesc România ca să muncească în străinătate, meserii necalificate.
Cei rămaşi erau profesorii de modă veche sau cei deprofesionalizaţi, ajunşi în şcoli pentru că nu găsiseră altceva de lucru.
Profesorii căzuţi la titularizare cu note de 1 ajunseseră să predea copiilor în sălile de clasă. În 2002, 70% dintre profesori căzuseră examenul de titularizare, aproape 10.000 luând note între 1 şi 5.
Ecaterina Andronescu, fost Ministru al Educației: „Ei se află în acest moment în afara sistemului de învățământ și nu vor fi acceptați ca suplinitori."
Începutul anilor 2000 avea să aducă schimbări şi la admiterea în liceu. Treapta e înlocuită cu examenul de capacitate. Haosul se instalează rapid la admiterea în liceu. Sute de copii cu note mari au ajuns în licee slabe pentru că părinţii nu înţeleseră noile reguli de înscriere.
În acelaşi an, învăţământul privat, apărut în primii ani după revoluţie, cade primul exament de seriozitate şi rigoare. Prima universitate, cea Ecologică, deschisă în 1993, intra în vizorul anchetatorilor. O alta, la Iaşi, e acuzată că a transformat 63 de studenţi italieni în stomatologi, fără să fi mers la şcoală. 19 universităţi sunt închise şi pentru prima dată intrau controalele în aceste instituţii de livrat diplome.
În anul 2000, Ministerul Educaţiei anunţa că toţi elevii vor învăţa după manuale alternative, ceea ce trasnforma tipărirea şi elaborarea lor într-o uriaşă afacere.
Un an mai târziu, numărul lor era redus printr-o hotărâre a guvernului Năstase, dovedind încă o dată ca învăţământul ajunsese să înveţe pe de rost cuvântul haos. Profesorii erau debusolaţi, copiii, la fel. Pe acest fond, ministrul loveşte iar: admiterea se face computerizat. Părinţii nu înţeleg că trebuie să completeze cât mai multe opţiuni, aşa că, din nou, scandal.
Ecaterina Andronescu ajunge ministru al Educaţiei şi lansează o reforma la reforma lui Marga. Impune prima schimbare: învăţământul obligatoriu de nouă ani şi introduce clasa pregătitoare.
Noua lege a educaţiei impune amenzi de până la 200 de lei pentru cei ce abandonează scoala, dar nimeni nu o ia în seamă având în vedere că şi azi 300.000 de copii nu merg la şcoală din cauza sărăciei.
În satele româneşti exista încă 1.500 de şcoli cu toatela în curte, iar 150.000 merg la scoala flămânzi.
Andronescu e hotărâtă să rămână în istoria învăţământului românesc şi mai provoacă un haos în 2009, când decide să taie cifra de şcolarizare la clasa a IX pentru şcolile de arte şi meserii, elevii fiind repartizaţi la licee tehnologice.
Ecaterina Andronescu a avut patru mandate de ministru. Ultimul o găseşte în postura în care provoacă 10 modficari în şase luni.
În 2010 ministrul Daniel FUneriu anunţa introducerea camerelor de supraveghere în sălile de clasă la bacalaureat şi declara toleranță zero fraudelor.
Daniel Funeriu, ministrul Educației în 2010: „A venit momentul pentru tinerii noștri, să le oferim șansa să nu le mai fie furat startul în viață."
Doar 44,47% promovează examenul, aproape la jumătate față de anul precedent, arătând pentru prima dată imaginea reală a dezastrului din învăţământ.
Pe acest fond apar şcolile private care se întrec în oferte privind invățămâtul de tip finlandez. 700 de şcoli atrag părinţii promițând un învățământ altfel, în care elevul să fie ajutat să-și atingă potențialul maxim.
Inspiraţi de aceste poveşti, în sălile de clasă de la stat apar primii profesori altfel.
Paşii timizi spre un învăţământ adaptat noilor vremii se simt prea puţin în rezultate. 40% dintre absolvenţi sunt analfabeţi funcţional, adică ştiu să citească un text fără să-i înţeleagă însă sensul.
Schimbările din sistem s-au făcut haotic fără o analiză clară, fără o privire în viitor. Nici un ministru din cei 27, câţi s-au aşezat la catedra educaţiei, nu a mers la rădăcina problemei: schimbarea mentalităţii profesorilor ca să nu-i mai scape din mână pe elevii care vor altceva, vor ca şcoala să-i provoace, să nu-i mai plictisească.
Avem două legi ale educaţiei şi fiecare a fost modificată de zeci de ori, ca şi când cei aleşi să scrie îşi uitaseră notițele acasă.
150.000 de absolvenţi nu ştiu încotro s-o apuce după liceu, iar cei care ajung în şcoli sunt din ce în ce mai puţini. De la 5 milioane în comunism, am ajuns la 2,9 milioane. Absolvenţii pleacă la studii afară.
Anul trecut, 44.000 de absolvenţi, majoritatea cu medii foarte mari, au ales să înveţe în străinătate. Lor li se adaugă copiii milioanelor de români plecaţi spre țări în care civilizația e dată de educaţie.
Suntem spre coada clasamentului şi nici măcar olimpicii premianţi nu ne mai spală ruşinea. După 30 de ani, România ar trebui să repete toate clasele şi s-o ia de la zero. Să înveţe profesorii să predea după metode moderne, să atragă copiii în şcoli, să schimbe paradigma.
Pentru că trăim vremuri în care vlăstarele ţării nu mai vor să dea raportul nimănui. Vor să înveţe de plăcere, să cunoască lumea în care s-au născut liberi. Iar educaţia e singura care ne mai poate salva.